Apelul ratat

Toate mărunțișurile, dar și chestiile mărețe din casa lui au un nume și un loc ale lor. Ciorapii crem, negri, albaștri au sertărașe diferite și ațici prinse-n țesătură, care să identifice perechile. Pantalonii gri sunt în stînga, cei bleu marin, în dreapta. Umerașele au o ordine numai de el știută, pe care v-o pot descifra: ROGVAIV. Baia e o încîntare, bucătăria, o lumină. Cîte femei i-au călcat pragul, toate au dus mîna la gura. Nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării. Ordinea e deplină. Și toate acele femei l-au întrebat: „Ești contabil?” A răspuns mîndru, deși cu o modestie frumos înțepenită pe față: „Chimist”.
Prietenii lui sunt, la rîndul lor, clasificați ca în tabloul lui Mendeleev. Valențe ușoare, metale grele, izotopi. Fiecare are un rol, fiecare intră într-o combinație. Valențele multiple sunt excluse. Pe rînd, ei au zilele și orele la care pot fi sunați. Le cunoaște tabieturile aiuristice, de aia, chiar dacă sunt prieteni, nu le cere niciodată ajutorul înaintea prînzului. De fapt, nu le cere niciodată ajutorul. Natura nu cunoaște noțiunea de ajutor. O singura ezitare a avut. Atunci cînd chefliul clasei, Gelu, parcă Gelu îl chema, da, el e, sigur, a murit în Bucegi, pe jepi. O clipa l-a tentat ideea de a-l șterge. Dar natura nu cunoaște pierderi. Ci numai transformări. De aceea, a creat o rubrica speciala, „Decedați”. Absent și compătimitor, o parcurge uneori. Acum sînt șapte.
Istoria cărții lui de munca e fascinantă. Daca universul s-ar fi vorbit să aranjeze lucrurile nu le-ar fi potrivit mai bine. De fiecare data cînd s-a mutat, a făcut-o în urma unei combinații preț/calitate infailibile. I-a ieșit întotdeauna în cîștig. Din păcate, Cornelia, iubirea vieții lui, cea pentru care ar fi fost în stare să răstoarne munții, să inventeze un sistem universal, o lume perfectă, Cornelia, zic, a dispărut. Ultima ei vorbă a fost una al cărei sens nu l-a înțeles niciodată: „Vreau să trăiesc, nu să mor.” De parcă despre moarte ar fi fost vorba, nu despre viață și atît de multă iubire. Mult timp după aceea, la unul din party-urile companiei, a auzit un tîmpit vorbind despre legătură dintre eros și tanatos. I s-a părut interesant. A căutat a doua zi pe net (își notase în carnețel noțiunile) și a descoperit că e vorba de dragoste și nițică moarte, nu mult, un vîrf de cuțit. Suficient. Dar el n-o strînsese niciodată de gît. Nu a chinuit-o. Nu i-a limitat libertatea, nu a visat-o și nici n-a lăsat-o într-o baltă de sînge. Tot ce i-a cerut, i-a pretins a fost să fie, dracului, rațională. Și ea? Ea… De fiecare dată cînd ajunge cu gîndul aici, se întunecă, i se borșește compoziția cristalină a gîndurilor. Doar două palme i-a dat, lîngă ușa de la ieșire. Și, de intrat, nici n-a mai intrat vreodată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Ce de tîmpenii circulă în virtual – și-a zis și a închis calculatorul. Și a rămas singur, curtat vremelnic de domnișoare dezordonate și cu mințile rătăcite.

În dimineața asta, telefonul a sunat prostește, pe cînd se lumina, la șase dimineața. Cine să fie idiotul? A numărat în gînd pînă la douăzeci. Telefonul a tăcut și a luat-o de la început. S-a uitat pe ecran și a încremenit, în pijama, cu ochelarii strîmbi pe nas. Era numărul nemernicului de pe Jepi. Cel cu care îl otrăvise Cornelia. Mort de douăzeci de ani și neîngropat. S-a uitat aiurit la telefon. Ce glumă sinistră! Apoi, telefonul a tăcut și, pentru prima dată, a rămas în așteptare, cu ochii pe ecran. Peste două ore, la cafea, a apelat înapoi, convins că e o farsă. Cineva a decroșat.
— Alo? Gelu? a zis cu o voce studiată. 
De răspuns, nu i-a răspuns nimeni, însă se auzea vîntul iernii, atît de tare, de parcă ar fi fost în camera alăturată.