De-a ascunselea

Cînd sună telefonul, Ion e deja în picioare și se uită în vale, încercînd să deslușească ceva invizibil. Haina lui roșie-verde flutură în vîntul subțire și tăios, de primăvară.
— Da, zice el. Apoi tace ascultînd nici prea interesat, nici prea nepăsător. Aoleu, abia acum? Păi ce fac, mai tai unu’? – pauză de explicații – Ai, mă… Da’ l-am tăiat… unde să-l ascund? Cum să ascund ditamai mielu’? Îl bag în buzunar?… Las’ că ne descurcăm noi. Dezleg calul, da, o să fie bine.
Apoi închide și se mai uită o dată în jos.
— Vasile, stai nițel, nu te mai zbate, că domnii întîrzie… (are o ezitare) și donșoarele. Cică acu’ s-au trezit și își beau cafeaua.
Vasile taman ce tunde oaia, iar oaia șade într-o rînă. Foarfeca ezită o clipă în aer.
— Bătu-i-ar, 50 de bani kilu’? 50 să-i dea lu’ mutu! – mormăie.
Ion e tot în picioare, răspunde la un alt apel, mult mai puțin important. Îi face semn să continue. Între ei se întinde o grămăjoară de blană. Vasile o cîntărește din ochi. Nu sînt încă treij’ de kile. N-a tuns nici un sfert și ce aude nu-i miroase a bine, dar nu zice nimic. Țăcăne înainte. Dacă strînge 70 de lei, să zică merci. Las’ că aranjează el, șefu’. Șefu’ știe întotdeauna, se descurcă, de asta-i șef. Dă drumul oii, care fuge capie, behăind și ia alta la rînd. O prinde de picioare, o răstoarnă și reîncepe.
Ion se îndepărtează și pune mîna streașină la ochi. Iată că departe, jos, se vede un Duster minuscul și negru urcînd cu greu pe grohotiș, urmat de o altă mașină, de o culoare ambiguă. Mai au un sfert de oră și sosesc. Tîrziu, da’ hai! Apoi se întoarce spre Vasile:
— Io nu dau cu 50 de bani. Mai bine o arunc. O ard, mă. Las’ să ia șmecherii lînă din Ucraina, nu?, că-i pușcă ăia de nu scapă vii!
Apoi după o pauză, se întoarce către puștiul cu bască și cizme mari de cauciuc:
— Tu ce stai? Ce te uiți? La muncă!
Cel de-al treilea, tînărul, tresare. Are cîteva tuleie pe obrazul roșu ca racul și ochi albaștri, de gînsac. Se apleacă alene și tunde.
— Și cine-s ăștia care vin, Ioane?
— Dracu’ știe? De la București, cică scriitori…
— Ce?
— Scriitori.
— Aha. Și?
— Și nimic. Cică să vadă cum trăim și ce mîncăm. A, să vadă și oile. Și caii, calul. A zis primarele că, dacă nu iese bine, ne belește. Nu-i de glumă cu scriitorii ăștia.
Vasile își dă șapca deoparte și se scarpină în creștet:
— Ii, futu-i. Da’ măcar iese ceva?
— Las’ că iese. Ai lu’ Manole nu s-au învoit și mai văd ei pășune la Sfîntu’ Așteaptă. Așa le trebuie, zgîrțomanii naibii. Bă, n-ar da un pahar de apă. Acu’ să vedem ce e cu ăștia. Știi ceva de Nicu? Îl sun de o oră și nu răspunde. Trebuia să aducă țuica.
— E pe Digi și n-are semnal. Ce țuică?
— Mă, nepoate, domnii de la oraș nu scrie fără țuică, tu ce-ai învățat la școală?
Tînărul se uită lung.
— Era unu’ tăticu’ lor, Nichita îi spunea, ăla a băut cît noi toți și încă o dată pe deasupra.
— Aoleu, și n-a murit?
— A murit, dă-l dracu’ de șmecher. Bă, cînd vine mașina, să nu belești felinarele la muieri, cică-s două acolo. Pui capu-n piept, că eu te știu. Să nu cumva să ți-o freci pe după uluci!
— Păi, io, nene Jeane…
— Nici un nene Jeane, ce, crezi că nu știu? Mai freac-o mult și-ai să orbești! Vezi ce roșu ești la obraz?

Dusterul negru se face nițel mai mare și trece hurducînd prin albia pîrîiului, gata să se răstoarne.
Vasile se oprește și se întînde pe spate. Își va relua operația cînd or sosi oaspeții. Ar trage o dușcă, dar Ion e cu ochii-n toate părțile:
— Nimeni nu bea nimic pînă nu se termină. Mă, copii, vreți să dormiți bine la noapte? Atunci faceți cum v-am spus. Hai, schimbare de plan. Ascunde mielu’ ăla belit pod. Adu trei mieluți aici, la ușă și lasă-i să se zbenguie. Ia-i pe cei mai mototoi, că altfel le răstoarnă pe doamnele. Ai dat de mîncare la cal? Bă, e blînd? Sau îi miroase a iapă? Hai, gata. Închide cîinele ăla rău, Moșu-i zice? Moșu, da. Închide-l. Lasă numa’ cățelandrii. Brînza-i gata? Urda? Gata băieți, uite-i că vin. La muncă. Să vadă scriitorii cum muncim noi.
Într-adevăr. Dusterul intră pe poartă și șoferul sare de pe scaun, repezindu-se drept la Ion. „E totul în regulă?” „E.” „Și mielul?” „Și mielul.” „Bine.”
Din mașină mai coboară două femei și doi bărbați. Femeile sînt cam așa: una micuță, brunetă și îmbrăcată-n negru, alta, mai colorată, cu nasul mare și cu ochelari pe acel nas. Un bărbat cu barba albă și cu părul rar, cănit, și ridicat în toate părțile, ca de sperietură și un altul, îndesat, roș la față, tot cu barbă, dar neagră. Din Fordul cenușiu ies alți doi scriitori, dar după căutătură nu-s prea interesanți. Sînt de-ai locului, nu au importanță. Ei știu cum stau treburile. Pe ei nu-i miră nimic.
În schimb, bucureștenii și mai ales bucureștencele se dau mari. Privesc cu atenție, de parcă ar vedea prima dată prapori, cazane, aburi și rufe. Femeile îmbrățișează pe rînd mieii, ba-i și mai iau în vbrațe. Cea micuță urcă pe cal și chiuie. Vasile tunde oaia și berbecul, Ion explică, Nicu, ieșit ca din pămînt, din iarbă verde, îi îmbie cu o țuicuță. Țuicuța alunecă repede, e d-aia bună, nu te joci.
— Și tăiați miei? Și nu vă e milă?
Tînărul roșu la față caută disperat privirea șefului.
— Ba da, dar asta-i viața, trebuie să tai, dacă vrei să trăiești.
— Bine da’ din lînă nu se poate? Din lapte… E păcat de atîta frumusețe.
Ei, la cuvîntul frumusețe, Vasile scapă mașina de tuns.
— Futu-i (zice încet, deși se aude perfect), 50 de bani kilu’, doamnă. Ăsta nu-i preț, e bătaie de joc.
Frunțile scriitorilor se umplu de cute.
— Cîtă exploatare! Tu știi, Vera, cît costă șalul meu? Ăsta, da. E lînă veritabilă, ia, pune mîna. Vezi?
Dar nu-și bat capul prea tare, cînd văd țuica. Apoi vine rîndul cîinilor la șmotruială și la drăgălit. Mai ales cel mic, cu țintă albă-n frunte, e ciugulit de ciulini și purtat în brațe de la dreapta la stînga și de sus în jos. La urmă, punctul unu din program, masa festivă.
— Ioane, zice feciorul roș, încetișor, ce fac, pun și oaie?
— Stai să vedem! Ion își drege glasul.
— Stimați oaspeți, noi n-am știut că… S-a-ntîmplat, să știți, noi n-am vrut, da’ așa a fost să fie… Avem niște păstrămioară… Ziceți că…
Fetele belesc ochii, înspăimîntate, dar bărbații întîmpină vestea cu voie bună. Ochii lor se bulbucă din alte motive.
— Să vie pastrama! Las’, dacă tot e făcută…
Și pastrama vine. Pe masa de lemn se expun bunătățile. Lîngă brînză, ceapa de rigoare, lîngă cărnăret, țuicile și pîinea locului, mare și gustoasă. O vreme, discuțiile stagnează. Altitudinea pune sare și piper pe pofta de mîncare. Vasile își primește blidul lîngă lînă, iar roșcovanul, în spatele ulucilor. Totul e bine, soarele strălucește, tălăngile scapără-n aer. E bine la stînă.
……………………………………
— Hai, nepoate, să bem și noi. Scoate borșul și coastele! A noastră-i fîneața! Să bem!
Seara, scriitorii se strîng la vilă și comentează. Rezerva de brînză e uriașă, iar pachetul cu carne așteaptă focul.
— Ați văzut cîtă sfiiciune? Oameni dintr-o bucată.
— Băi, poporul, băi, poporul! Ce știm noi!?
— Da’ mieluțul? Ai văzut mieluțul? Cred că i-am salvat viața!
— Să bem!

Anunțuri

Bagă-ți mințile-n cap

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați:

– Băgați-i mințile-n cap. Într-o zi n-am să fiu prin preajmă și o să se termine rău!

Continuarea aici:

https://www.bookaholic.ro/baga-ti-mintile-n-cap.html

Cursul scurt de vînătoare

Cînd le pipăi, să fie liniște. Și să închizi ochii. Să lași mintea să lucreze. Cu ochii închiși vezi mai bine. Exact așa s-a întîmplat. Era o cîrpă plină de vaselină. Te-ai prins? De ce vaselină? Ca să-i fraierească pe nașparlii. T-ai prins? Cînd omul dă de vaselină i se face scîrbă. Așa, ca cînd dai de un cîrnat mucegăit. Fomiștii ce să știe. Ghiogîrț și își varsă mațele. Da, mă. Era o ascunzătoare. O ascunzătoare atît de bună că și fraierul de-a aruncat-o s-a păcălit! Ochelarii ăștia. Știi de ce-mi zice lumea intelectualu’! Vezi ce etichetă au? Știi să citești, bă? Ia citește! Gî,u,cî,cî,i! Ia zi dacă ai mai văzut așa minunăție?
— N-am văzut, șefu’!
— Și medaleonu’ ăsta norocos. Nu mă despart niciodată de el. Ia zi, ce-au găsit ăia?
— Un litru de Coca Cola, un bec…
— E bun?
— Nu văd de aici, șefu’.
— Și cartoane.
— Aoleu, săracii, tare-s proști.

continuare în http://www.bookaholic.ro/category/rubrici/povestirele-florin-iaru

Voiam să pleci

Liniștea care urmează zdrang-ului ușii e atît de brutală, că-mi vîjîie capul. Încep să strîng, cu gesturi despre care aș putea spune, dacă aș fi scriitor, că erau mecanice. Mai întîi, farfuriile, ce a mai rămas din ele, țăndările, numai bune să-ți tai picioarele. Iau fărașul, peria, apoi dau cu aspiratorul. Aud pe cineva hohotind, de jos. Mă opresc și mă duc la fereastra deschisă. Privesc, aplecîndu-mă, spre curtea interioară. Slavă Domnului, e pustie. Mi se păruse că încă stătea acolo, ca o curcă plouată, implorînd. Apoi, cu ceva nervozitate, am cules harddiskul pe care ascunsesem, hm, subiectul și predicatul sensibile. Să-și bage mințile-n cap, nu m-a cîștigat nimeni la belciuge. Iar am izbucnit în rîs: nici nu știuse, proasta, că avea în mînă răspunsul. Dar așa se întîmplă: nu vezi ce ai în fața ochilor, pentru că aștepți cu totul altceva. O avea pe dușmancă în mînă, putea s-o scoată și la imprimantă, dacă ar fi avut minte. Dar n-a avut. Cînd o apucă pandaliile, e incapabilă să raționeze. Îl întorc acum pe față și pe dos, George îmi spusese că ar avea protecție antișoc. Îl scutur ușor, îl duc la ureche: ceva zăngăne înăuntru…

Continuarea în http://www.bookaholic.ro/voiam-sa-pleci.html

La masă!

Ținta e descrisă scurt și exact. Barcă greoaie, încărcată cu carne. Carne, balta repetează. De departe, ca de la capătul pămîntului, duduie un motor șovăitor. Burtă de lemn puterzit. Asta se simte pînă aici, e suficientă o lovitură în burta aia și gata, mațele de carne se vor revărsa, spintecate. Pour la bone bouche, două trufandale, doi puiuți care își agită lăbuțele în apă, să testeze plaurul… Deliciul absolut, brebeneii care nu au cunoscut încă frica. Frica frăgezește, mînca-o-ar tata! Gurile șiroiesc, amintirile carnivor/erbivore scînteiază-n creiere. Toată balta degustă, din memorie, ultimele prăzi. Acum zece ani, bunicul, nu, nu, stră-străbunicul a spus: “Așa ceva n-o să mai guste neam de neamul meu!”

Continuarea în http://www.bookaholic.ro/la-masa.html

Îmblînzirea

— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască.

Cuprins de chiar această turbare, bărbatul se învîrte ca o fiară înjunghiată. Turbat şi înjunghiat – exact sentimentul care-l macină. Ah, dac-ar avea o putere – ba nu, las-o pe asta cu puterea, la ce-ţi trebuie să fii forţos şi neputincios, ah, dar dacă s-ar transforma într-o muscă, să zboare pe urmele ei, s-o descopere, să-i trîntească adevărul în faţă? Să-i spună dintr-o suflare: “Curvo!”, apoi să-i arunce în faţă… Oftează, ce, ce altceva poate arunca pe faţa ei o muscă decît un bîzîit? Nu, o muscă nu e chiar bine. “Ai să vezi tu, într-o zi!” – i-ar spune atunci zburătoarea, cu grai omenesc. Te pomeneşti că ticăloasan e-n stare să-l zdrobească din poigné cu pliciul. Dar de unde plici în cele mai intime momente? Și nerușinate! Se îneacă. Îl doare pînă în stomac. Iluzia extincţiei însă îi creează satisfacţii profunde, dulci-tămîioase şi leşinătoare, nițel cam infernale. Ceea ce nu-l împiedică s-o vizualizeze în cele mai lascive poziţii, practicînd cele mai deşucheate jocuri ale supunerii şi nesupunerii, îndrăznind ceea ce nici el, cu gîndul ori cu fapta, nu făptuiește în pat. Iar faptul că nu-şi poate imagina îl chinuieşte şi mai tare. Oare ce face, cum face şi, mai ales, cu cine? La ora asta!

Continuare în http://www.bookaholic.ro/imblinzirea.html