Cursul scurt de vînătoare

Cînd le pipăi, să fie liniște. Și să închizi ochii. Să lași mintea să lucreze. Cu ochii închiși vezi mai bine. Exact așa s-a întîmplat. Era o cîrpă plină de vaselină. Te-ai prins? De ce vaselină? Ca să-i fraierească pe nașparlii. T-ai prins? Cînd omul dă de vaselină i se face scîrbă. Așa, ca cînd dai de un cîrnat mucegăit. Fomiștii ce să știe. Ghiogîrț și își varsă mațele. Da, mă. Era o ascunzătoare. O ascunzătoare atît de bună că și fraierul de-a aruncat-o s-a păcălit! Ochelarii ăștia. Știi de ce-mi zice lumea intelectualu’! Vezi ce etichetă au? Știi să citești, bă? Ia citește! Gî,u,cî,cî,i! Ia zi dacă ai mai văzut așa minunăție?
— N-am văzut, șefu’!
— Și medaleonu’ ăsta norocos. Nu mă despart niciodată de el. Ia zi, ce-au găsit ăia?
— Un litru de Coca Cola, un bec…
— E bun?
— Nu văd de aici, șefu’.
— Și cartoane.
— Aoleu, săracii, tare-s proști.

continuare în http://www.bookaholic.ro/category/rubrici/povestirele-florin-iaru

Voiam să pleci

Liniștea care urmează zdrang-ului ușii e atît de brutală, că-mi vîjîie capul. Încep să strîng, cu gesturi despre care aș putea spune, dacă aș fi scriitor, că erau mecanice. Mai întîi, farfuriile, ce a mai rămas din ele, țăndările, numai bune să-ți tai picioarele. Iau fărașul, peria, apoi dau cu aspiratorul. Aud pe cineva hohotind, de jos. Mă opresc și mă duc la fereastra deschisă. Privesc, aplecîndu-mă, spre curtea interioară. Slavă Domnului, e pustie. Mi se păruse că încă stătea acolo, ca o curcă plouată, implorînd. Apoi, cu ceva nervozitate, am cules harddiskul pe care ascunsesem, hm, subiectul și predicatul sensibile. Să-și bage mințile-n cap, nu m-a cîștigat nimeni la belciuge. Iar am izbucnit în rîs: nici nu știuse, proasta, că avea în mînă răspunsul. Dar așa se întîmplă: nu vezi ce ai în fața ochilor, pentru că aștepți cu totul altceva. O avea pe dușmancă în mînă, putea s-o scoată și la imprimantă, dacă ar fi avut minte. Dar n-a avut. Cînd o apucă pandaliile, e incapabilă să raționeze. Îl întorc acum pe față și pe dos, George îmi spusese că ar avea protecție antișoc. Îl scutur ușor, îl duc la ureche: ceva zăngăne înăuntru…

Continuarea în http://www.bookaholic.ro/voiam-sa-pleci.html

La masă!

Ținta e descrisă scurt și exact. Barcă greoaie, încărcată cu carne. Carne, balta repetează. De departe, ca de la capătul pămîntului, duduie un motor șovăitor. Burtă de lemn puterzit. Asta se simte pînă aici, e suficientă o lovitură în burta aia și gata, mațele de carne se vor revărsa, spintecate. Pour la bone bouche, două trufandale, doi puiuți care își agită lăbuțele în apă, să testeze plaurul… Deliciul absolut, brebeneii care nu au cunoscut încă frica. Frica frăgezește, mînca-o-ar tata! Gurile șiroiesc, amintirile carnivor/erbivore scînteiază-n creiere. Toată balta degustă, din memorie, ultimele prăzi. Acum zece ani, bunicul, nu, nu, stră-străbunicul a spus: “Așa ceva n-o să mai guste neam de neamul meu!”

Continuarea în http://www.bookaholic.ro/la-masa.html

Îmblînzirea

— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască.

Cuprins de chiar această turbare, bărbatul se învîrte ca o fiară înjunghiată. Turbat şi înjunghiat – exact sentimentul care-l macină. Ah, dac-ar avea o putere – ba nu, las-o pe asta cu puterea, la ce-ţi trebuie să fii forţos şi neputincios, ah, dar dacă s-ar transforma într-o muscă, să zboare pe urmele ei, s-o descopere, să-i trîntească adevărul în faţă? Să-i spună dintr-o suflare: “Curvo!”, apoi să-i arunce în faţă… Oftează, ce, ce altceva poate arunca pe faţa ei o muscă decît un bîzîit? Nu, o muscă nu e chiar bine. “Ai să vezi tu, într-o zi!” – i-ar spune atunci zburătoarea, cu grai omenesc. Te pomeneşti că ticăloasan e-n stare să-l zdrobească din poigné cu pliciul. Dar de unde plici în cele mai intime momente? Și nerușinate! Se îneacă. Îl doare pînă în stomac. Iluzia extincţiei însă îi creează satisfacţii profunde, dulci-tămîioase şi leşinătoare, nițel cam infernale. Ceea ce nu-l împiedică s-o vizualizeze în cele mai lascive poziţii, practicînd cele mai deşucheate jocuri ale supunerii şi nesupunerii, îndrăznind ceea ce nici el, cu gîndul ori cu fapta, nu făptuiește în pat. Iar faptul că nu-şi poate imagina îl chinuieşte şi mai tare. Oare ce face, cum face şi, mai ales, cu cine? La ora asta!

Continuare în http://www.bookaholic.ro/imblinzirea.html

Un tip solid și asudat, din mulțime

Pentru Izabela

Bă, nene, nu te mai uita aşa la mine! Să fi fost tu în locul meu, te căcai pe matale, cît ești tu de mare, ascultă-mă ce-ți spun! Și nu te da lebădă, nu te rîdea, aoleu, ești prost. Zău, mă-nfurii, stai nițel și după aia să vorbești, dacă-ți mai dă mîna. Eram azi dimineață lîngă stația lui unu, la Bucur Obor, voiam să trec, dar știi că acolo e nebunie, merg șoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar și așteptam să treacă puhoiul, eu și încă vreo douăzeci de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid și asudat, așa, ca tine, a zis tare, să audă lumea: “Ăștia ar trebui omorîți de mici.” Io n-am înțeles atunci care ăștia, da’ acum, cînd mă gîndesc, cred că tot despre șoferi era vorba. Ce, nu puteau și ei să facă o pauză? Bă, și n-apucă ăla să termine de vorbit, că dă ochii peste cap și cade pe spate și trosc! cu tărtăcuța de ciment, de două ori, ca o bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă? – nu, stînga, asta-i stînga? Asta. Îi tremura. Și s-a pișat pe el instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început să strige: “Să vină salvarea! Să vină SMURDU, de ce nu vine, de ce se ascund?”, mă rog, prostii. Unde să vină? Cînd să vină? Însă cîțiva au și pus mîna pe telefoane și au sunat la 112. Altcineva a strigat: “E vreun doctor pe aici?” Nu era, ce, doctorii cresc în stradă? Da-ți spun, imediat s-a strîns lumea ca la urs. “Să-i facem ceva, nu vedeți că moare?” “Nu vă-nghesuiți așa, n-are aer!” Unu’ mai curajos i-a pus urechea pe piept și a zis: “Hai că nu-i mort încă. Respiră.”

Sînii verzi

Deși are numai cincisprezece ani, vîrstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvîntul efectiv e ca viața. Și asta pentru că Dumnezeu a fost pricinos și nedrept. Ca orice fată de vîrsta ei, Adela se privește și se apreciază numai prin ochii băieților. Poa’ să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă privirile lacome ale bărbătușilor o încolțesc și o dezbracă rînd pe rînd, lupta e pierdută. Adela nu știe că respectul de sine vine odată cu vîrsta. De aceea, ea se urăște la disperare. Nu se va privi vreodată cu dragoste. E convinsă de asta.
Să spunem, deci, ce o doare: Adela are sînii mici. Foarte mici. Doar dacă își bombează pieptul și își îndeasă vată-n sutien, mai poate doar pretinde că face cute la bluză. În fiecare dimineață și-i contemplă în oglindă. Le vorbește frumos, îi imploră: hai cu mama! Zadarnic! Oricum, are cincisprezece ani și știe că, singuri și nesiliți de nimeni, nu vor mai crește niciodată. Cuvîntul “niciodată” îi aduce lacrimi în ochi.
Ascunsă aici, sus, pînă își rezolvă mama și ăla problemele, și, colac peste pupăză, prizonieră a fratelui mai mic, Adela e gata de luptă. A strîns mărar din greu și a preparat o tinctură miraculoasă. Acum, ascunsă în pod, se dezbracă pînă la brîu și-și aplică, grijulie, compresele verzi. Mărarul face minuni, iar tinctura e suma sumelor. Apoi își ia o carte și citește. Ce altceva poți face, cînd ești singură pe lume? Citind, pînă și timpul trece mai repede. Senzația neplăcută dispare iute, pentru că Adela e o cititoare pasionată. Intră în carte ca în baie și se scufundă în spuma depărtărilor. Din cînd în cînd, se surprinde întrebînd cu voce tare dacă domnul Darcy s-a uitat vreodată la decolteul domnișoarei Elizabeth Bennet. Și dacă a avut ce vedea.

Continuare în http://www.bookaholic.ro/sinii-verzi.html