Pe Dumnezeul meu, dați‑mi pușca!

Primul sfîrșit al lumii l‑am prins în armată. Era o frumoasă dimineață de octombrie și tocmai sărbătoream prin marș a treia zi de garnizoană, prin păduricea de la Plenița, printre frunzele – cum să le spun altfel – arămii, unde viața părea teribil de reală și totuși, atît de îndepărtată. Mi se părea că nu e adevărat, că nu e vorba de mine, că am să mă trezesc foarte repede și foarte vesel în cămăruța mea din Bulevardul 1 Mai. Dar senzația apărea numai acolo, în pădurice, pentru că în afara ei, mă reîntîlneam brutal cu disperarea nesfîrșitului lent sau toalent de lume. Plecasem în armată zornăind din toate prostiile romantice pe care băiatul mamii le putuse aduna din cărți: eroism, onoare, noblețe, prietenie, solidaritate, eroism, curaj, inteligență, eroism. Ah, dar de cum mi‑a dat mirosul garnizoanei pe la nas, am amețit. Nu‑mi mai ardea de fantazări nocturne, visam la somn. Uitasem să fi făcut vreodată mofturi la masă, așteptam fasolea ca pe Mesia. Inteligența devenise brusc o povară, sforăitul general, un coșmar, iar plutonierul Cașotă, tartorul cel mare. Nu, ostășia nu era pentru mine și zadarnic număram zilele pînă la final. Rămînea, a naibii, aceeași grămăjoară informă de dimineți ce aveau să vie, cenușii, în dormitorul lung, traversat adeseori de o singură, nesfîrșită bășină, cea mai lungă din lume, purtată în pantalon de halterofilul plutonului. „Pluton, gaze!” rîgîia el tacticos. Ah, dar baia colectivă! Alt coșmar! Nu de la penis mi se trăgea disperarea, ci de la mușchi. Mușchii celorlalți, studenți la IEFS, cu gagici în așteptare și cu sentimentul reconfortant al puterii. În fine, colac peste pupăză mai fusese cu o seară înaintea plimbării prin pădurice și episodul din WC. Ne opriserăm la toaletă noi, filologii ostracizați la marginea Olteniei, să discutăm și filozofie, o țîră de filozofie, ca să ne cunoaștem puțin. Eram în mijlocul unei dispute despre Hegel, despre adevărul absolut în devenirea istorică… sau era Kant… Ridicasem glasul. Forța ideilor acoperea duhoarea latrinei. Locul strălucea, transfigurat de idee… Ei bine, ați ghicit, inspecția de seară a picat exact atunci, în mijlocul teriștilor fraieri, cu fumuri filozoficești prin dibla tunsă. Ce a urmat e ușor de imaginat. Tîrîș în jurul dormitorului, alergătură pînă la copacul de pe coastă, apoi, pentru că tot luasem în primire măștile de gaze, „avioane inamice la joasă înălțime”. Sensibilitatea mea poetică, de răsfățat al Liceului Ion Neculce, de artist damnat și vizionar, fusese adînc rănită.
La toate astea cugetam în ziua aia frumoasă, pe costișă, tîrînd lădița cu marmeladă și pîinea. Nu era de ajuns că purtam în spate pușca mitralieră. Nu era de ajuns că eram slab ca un țîr. Acu’ trebuia să car și masa de la ora zece. Îmi venise rîndul pentru că eram înalt, al doilea din șir. Din fericire, nu cel mai înalt, că m‑ar fi potcovit cu fagotul, aruncătorul portabil de grenade antitanc AG‑7. Ce bine că IEFS‑ul avea și baschetbaliști! Dar asta n‑avea nici o importanță. Pentru mine era, oricum, prea mult. Cînd am ajuns la locul faptei, plutonul meu nu se mai zărea. Adică s‑ar fi putut spune că gămăliile îndepărtate pe cîmp reprezentau colegii mei de cazarmă. Și, pentru prima dată, am intuit că norocul îmi zîmbise. M‑am lăsat în iarbă. Mai sus, un pifan de gardă patrula în dorul lelii, după un gard de sîrmă ghimpată. M‑am descătărămat, mi‑am scos pușca, lopățica de infanterie, baioneta, le‑am întins pe iarbă, apoi am pus lădița în picioare și m‑am întins. Frunzele cădeau, din cînd în cînd (așa arămii, cum v‑am spus), păduricea foșnea și ea, iar prin aer, belea mare, mai triluleau niște păsări. Pentru prima dată, repet, mi‑am zis că nu-i nici așa rău și că n‑am să mor în armată…
— Soldat, ce faci aici soldat!?
Am sărit în picioare. Era locotenentul Melcete, cu tot plutonul care gîfîia și‑și scuipa plămînul colectiv.
— Să trăiți! Cu mîncarea… Am venit cu mîncarea.
Melcete nu era băiat rău, și nici prost.
— Ei, atunci e bine, soldat, (și către ceilalți) pauză de masă… Hai, soldat, uniforma! Repede!
Adormisem. Recunoscător că nu m‑a luat la refec, mi‑am luat centironul, săpăliga și… și am rămas cu ochii‑n soare. Pușca mitralieră, ia‑o de unde nu‑i!
— Soldat, unde ți‑e pușca? a zis el amabil. Hai, repede, pușca.
Inutil să spun. Mă uitam și n‑o vedeam. Și, în același timp, un pic de frig mi s‑a strecurat pe spinare. Nu, pușca mea, draga mea pușcă nu era pe‑acolo.
— Ai înnebunit?! a zis Melcete încruntînd o sprînceană. Unde ți‑e pușca, soldat?!
— Aici era, să trăiți, sub cap am pus‑o!
Dar, și mai evident, nu era, nu fusese sub cap. Iubită pușcă, pușculiță cu crăcan, unde ești? Melcete s‑a hotărîr să nu‑și piardă cumpătul.
— Băiete, asta e de Curte Marțială, unde pula mea ai pus pușcociul ăla?!
Eu înțelegeam bine, adică că n-o vedeam nicăieri. Și, pe lîngă răcorica de pe spinare, a început să tremure ceva și pe dinăuntru. M‑am îndreptat voinicește spre gardă:
— Nene, zi și mie dacă nu mi‑ai văzut pușca…
Ăla, nimic, se holba, de după gardul lui de sîrmă ghimpată. Am înaintat, rugător.
— Stai că trag!
— Bă, nu fi nebun, aici ai fost, zi‑mi unde e?
Melcete m‑a luat tare:
— Ești dintr‑o sectă? Ai îngropat‑o?
— Nu, toalent! Nu, să trăiți, toalent!
— Ai vîndut-o cuiva/ Cîți bani ai la tine?
Noroc cu buzunarele goale. Și-a trîntit chipiul de pămînt.
— Băga-mi-aș… Unde ai pus-o? Pe unde-ai venit? Ești sigur că ai luat-o?
— Ăăă…
— Atunci, unde‑ai pus‑o? Mă, tu ești somnambul?
Degeaba am dat din cap, din umeri.
— Te-ai tîrît în somn, așa e? Ești sigur că te-ai culcat aici? De unde dracu’ să fii sigur? Pluton, bou’ ăsta a pierdut pușca. Plutoon! Rupeți rîndurile! Plutoooon, căutați arm’!
Și s‑au pus băieții în patru labe, pe scotocit, pe sub crengi, prin găurele, pe marginea rîpii, la pîrîu. Căutam și eu, dar, pentru mine, timpul se oprise‑n loc. Realitatea era mai rea decît imaginația. Știam, presimțeam, intuiam tot ce avea să vină. Dar, deasupra tuturora, mă blestemam pentru somnul meu adînc și iresponsabil. Aș fi vrut să dau timpu‑napoi. Să ratez la facultate, ba nu, să nu ratez, că tot la armată aș fi ajuns, pe urmă, gîndurile astea s‑au încurcat cu viziunea Curții Marțiale. Cum să dovedesc că nu am vîndut arma forțelor imperialiste, cum să mă apăr că am dormit, ah, fi‑mi‑ar somnul al dracului.
Au căuta băieții o oră. Firește, erau mulțumiți: căutarea nu‑i ca alergarea și nu li se‑ntîmplase lor, ci mie. N-au găsit nimic. Apoi le era și foame. S-au pus pe mîncat. Neguros, locotenentul s-a întors către mine:
— Mănîncă și tu, amărîtule, că nu se știe cînd ai să mai mănînci!
Am luat felioiul de pîine, am pus marmelada, apoi, împins de forța disperării, m-am ridicat către cer și am urlat „Pe Dumnezeul meu, dați-mi pușca!” de-au răsunat văioagele.
— Dați-mi pușca!
Dar nici bunul Dumnezeu, nici altcineva nu mi-a înapoiat-o. Melcete își făcea deja socotelile. Cariera lui era terminată. Din cauza mea, un păduche de București, agățat de piatra de moară a destinului. Exact atunci, a trecut prin preajmă plutonul doi. Melcete s-a dus să se sfătuiască cu celălalt locotenent. Ăla, nemernicul, cînd a auzit, a izbucnit în rîs. S-a auzit pînă la mine:
— Ai belit-o! și, către mine, cu fața lui rotundă de june prim: Mă, pufule, o să-ți iasă somnul ăla pe cur și pe urechi. Apoi, s‑a aplecat către Melcete, i-a șoptit ceva la ureche. Rezultatul? Ne-a fugărit locotenentul de‑am văzut stele verzi. Destinul se hotărîse să mă mai pedepsească odată, făcîndu-mă ținta furiei generale. Am ajuns la rastel, obidit, întrebîndu-mă, prostește, cum am să-i spun maică-mii că nu mai aveam nici o tangență cu facultatea și că, poate, după zece ani, am să mă întorc, alt om acasă. Dar ce om urma să devin la batalionul de muncă silnică?
— Lasă, mă, că se găsește, doar n-a intrat în pămînt, mi-a spus micuțul Michailov, milos, deschizînd rastelul. Arma strălucea, singură singurică în rastel.
Și, în clipa aia, plutonul doi a izbucnit în rîs. Și rîzi, nene, rîzi… Trecuseră pe lîngă mine, adormit buștean și nemernicul de lent a pus totul la cale. Mi-a subtilizat-o, apoi a dus-o departe. Firește, l-a amenințat pe prostovanul din gardă că-l bagă la bulău dacă scoate o vorbă. Și-a așteptat. Pînă și întoarcerea lor întîmplătoare la locul faptei fusese strategică.
Dar eu nu mai voiam să știu de nimic. Mi-am îmbrățișat arma cu pasiune, ca pe o veche și neprețuită prietenă. Fusesem două ore în infern și mă-ntorsesem viu și nevătămat. Din clipa aia, armata avut, și ea, un sfîrșit în mintea mea. Mai rău n-avea cum să fie. Știam că am să scap cu viață. De aceea, hăt, tîrziu, cînd s-a furat conținutul unui tanc, n-am avut nici o tresărire. Pentru mine, sfîrșitul lumii trecuse cu bine. Dar asta e altă poveste…

Anunțuri

O beție cu Jorj

Ca să ajung în pivniță, ieșeam din corpul principal al casei bunicilor, coboram treptele, intram în grădină, apoi o luam la dreapta și ajungeam la chepeng. Trăgeam voinicește. Chepengul era cît mine de mare, deci foarte mare! Treptele coborau într‑un întuneric călduț, ușor înecăcios, cu miros de mucegai. Acolo era beciul minunilor. Sticle, sticluțe, clondire, butoaie, vase, cutii de tablă, relicve misterioase. La ce altceva să viseze un copil? Dar nu mă simțeam niciodată confortabil coborînd acolo, sub pămînt, chiar dacă aveam cu mine o lanternă pătrată, ruginită, cu o baterie veche cît lumea… Firicelul de lumină era singurul sprijin de nădejde. Dar de ce coboram tocmai eu? Păi, la mijloc era mîndria mea. Eu eram, dintre toți cei nouă nepoți, singurul capabil, singurul demn și, din cauza asta, primul pe listă la cărat vinul sau țuica. Copiii care nu-s curioși, care nu gustă, nu răstoarnă, nu destupă sau nu cercetează realitatea încon­jurătoare trebuie îndopați cu sirop de tuse, ca gînsacii, și băgați în pat pînă le vine mintea la cap. Ori frecați cu spirt îndoit cu apă. Ori descîntați cu cărbune. Citez din bunica…
Urcam cătinel, ținînd cu grijă clondirul de gît și, cînd ieșeam în lumina înserării, hop, înlăturam dopul din gîtul sticlei. O duceam la gură… Gustam. Plescăiam, cum fac oamenii mari. Mmm, ce ciudățenii mai beau unchii ăștia și mătușile și bunicul și toată lumea… Dar ce sentiment minunat să fii de-o seamă cu toți acești ciudați, să te înfrupți din lucrurile interzise și să nu pățești nimic. Probabil că eram ales. Sigur! Apoi înfigeam la loc coceanul și mă prezentam mîndru în fața familionului. Petrecerea lor putea continua. Eu eram cu sufletul împăcat.
Schema asta mi-a mers mult timp. Mai exact, cam pînă prin ’62-’63, cînd bătrînii și-au părăsit satul adoptiv, Cataloi (unde bunicul avusese domiciliu obligatoriu), și au luat drumul orașului. N-a fost o mișcare prea inteligentă, sau, mă rog, n-a fost una norocoasă. Bunicul a murit un an mai tîrziu, iar bunica n-a mai avut niciodată o casă a ei. A călătorit pînă la moarte schimbîndu‑și domiciliul pe la unchii și mătușile mele și asta a fost cauza unui șir nesfîrșit de nemulțumiri și acuze reciproce. Fiecare era convins, pînă să-i vină rîndul, că toți ceilalți nu-și îndeplinesc cum se cuvine sfintele roluri de protectori filiali. Dar asta e altă poveste.
Mie, însă, gustul pătrunzător al vinului sau al țuicii mi-a rămas în cap și‑n inimă. Pentru că stomacul, săracul, nu-l reține, oricît s-ar strădui! Din cauza asta, mă consideram un viteaz, un ales, un cunoscător, un complice, un veteran, un rezistent – rezistent, asta, da, era cel mai important cuvînt. Devenisem om mare, demn să stau la masa învingătorilor, să împărtășesc orice din înțelepciunea vieții, din concluziile sau revelațiile care mă năpădeau. Pentru că, odată cu vîrsta, mă năpădeau. Nu atât revelațiile, cît neliniștile. Toate, ale naibii, aveau un motiv. Iar motivul avea nume: Veloiu Virginia, colega mea de clasă. Pentru eternitate!

Așa s-a întîmplat și atunci. Vara lui ’68 plutea într-o mare de calm, optimism și relaxare. Maică-mea își făcea vacanța într-un sătuc din Ardeal, Voșlobeni, la prieteni vechi, încercînd să scape de obligațiile și înghesuiala care năclăiau Bucureștii pe 23 august. În satul ăla hălăduiam eu, adolescent miop, dar fără ochelari, plictisit de moarte. De moartea pasiunii. Pentru că Virginia, băiețoasa, apriga mea colegă cu voce guturală era pe undeva pe la mama dracului. Sau poate chiar prin București, cine știe, iar eu, aici, lipsit de prezența ei tonică, nu puteam decît să tînjesc dînd tîrcoale unei fantomatice absențe! Ah, Virginia, Virginica, Veli, Velica – o alintam eu – de ce ne-a separat viața asta crudă?
Trebuia, în schimb, să particip la lungi partide de canastă sau rummy, să diger replici care se repetau cu cadența unui metronom și, culmea, să plec la culcare la ora zece. Bine măcar că mai ascultam Radio Europa Liberă. Măcar atît! Da, vara lui ’68 era calmă, relaxată, plină de speranțe, dar pe mine mă omora cu zile. Viața mea curgea prea repede dintr-o clepsidră lăbărțată și, uite, mîine, poimîine, avea să se termine. Iar eu? Cine eram eu în povestea asta? De aia, păhărelul de vișinată sau șprițul sprințar, de vară, erau cele mai profunde și prietenești evenimente ale momentului. Dacă Jorj (găzdoiul) încerca să toarne al doilea pahar, mama și Ilonka (gazda) săreau ca arse. Era nebun? Copiii nu au voie. Toate ca toate, dar copiii ăia cu care eram asimilat mă umpleau de amar. Nu mai eram un năpîrstoc. O, nu. Dar nici dragostea mea de om matur, puternic și liber nu aveam cui s-o mărturisesc. Cui? Naturii, ca-n poezie? Ba nimănui, conveneam roșind pe dinăuntru. Degeaba protestam. Degeaba sugeram, precaut, că aș fi bărbat, că mintea mea funcționează ca mintea unui premiant, ceea ce și eram. Cine să mă înțeleagă? Dădeam peste cap paharul stingher și pălăvrăgeam dezinvolt despre rezistența mea în fața alcoolului, enumeram fapte de vitejie imaginară. Nu mă credea nimeni. Mă lăudam în pustiu. Of! Dacă acei oameni mărginiți în realitatea lor mică ar fi dat imaginarul deoparte, ar fi întrevăzut esența, care nu era foarte diferită de ce îndrugam eu acolo. În ceea ce privește găselnița cu esența… nu exagerez, eram poet. Nu m‑am putut stăpîni!
Dar iată că, într-o minunată seară, după cină, Jorj mă învită misterios în bucătărioara de vară. Destupă o sticlă de vin (o văd și acum, Corăbioară de Murfatlar, doișpe lei kilu’), pune două pahare pe masă, își aprinde o țigară și zice:
— Tinere, femeile astea n-or să ne înțeleagă niciodată! Niște încuiate! Hai să bem, da’ pe-ascuns! Să nu știe! Sper că ții la băutură!
— Nene Jorj, sînt de neoprit!
A turnat tacticos vinul în pahare și ne-am pus bărbătește pe băut. La început, cu frica masculină de cicăleala muierilor. El, suflînd rotocoale spre tavan, eu, încercînd să găsesc subiect de conversație. Mai întîi, oleacă de politică. Îi bîrfim pe ruși, îi periem pe americani. Rușii erau răi, americanii erau buni. Rușii erau înapoiați, depășiți, lăudăroși, americanii, dimpotrivă. M‑am luminat. Eram perfect de acord. Deși avea înfățișarea unei găini gît golaș, Jorj ăsta era dintr-o dată simpatic. Ne-am aventurat apoi, cu prudență, în zona automobilismului și a mecanicii. Eu am înaintat numele singurelor automobile pe care le știam: Fiat Spider și, firește, demonul șoselelor, Ford Taurus. La mașini, paharul mi s-a umplut ca prin farmec, asta pentru că Jorj nu avea decît o amărîtă de motoretă Carpați, în șopron. În fapt, nici n-o conducea el, ci nevastă-sa. În diminețile cînd mă plictiseam din iubire, dădeam deoparte prelata motoretei și învîrteam roata în gol. Urmăream vitezometrul și plecam în vis din satul ăla pierdut direct în vîltoarea vieții… O blîndă euforie mă cuprinse. Un entuziasm cu aromă de confesiune. O încredere necugetată că lumea e bună și viitorul de aur.
— Nene Jorj, eu cred că Spider e cea mai rapidă mașină din lume. Da, dar iubirea…
De ce am opus iubirea mașinilor nu pot să spun. Așa mi-a venit. Fulgerător. Și nici nu știu ce m-a făcut s-o spun, dar am spus-o. Nenea a aprins o țigară și a oftat, privindu-mă-n ochi:
— Spune, Florică!
— Ah, nene Jorj, femeile sînt caliciul de minuni al lumii! Pentru o clipă de amor aș fi în stare să… să… să-mi dau viața. Pentru că eu cred că femeile sînt ceva… care…
Mi-a turnat în pahar, dînd din cap aprobator. Eram, totuși încurcat. Iubirea avea chipul Virginiei, iar el, cu înfățișarea unei prune uscate, numai pasiune nu putea inspira. Am dat din umeri. Oare el înțelegea ceva din misterul feminin? Mă îndoiam. Dar ce mă privea pe mine? Eu, care nu prea știam cum e alcătuită o femeie, ezitam între cele mai perverse pofte, cele mai întunecate și nerușinate idealuri – dar se mai puteau numi idealuri? – și gingășia, puritatea sentimentului. Întunericul mîngîierilor înfocate și lumina mîngîierilor delicate. Eram încurcat. Să o ating cu o floare? Mi-era peste mînă. Ce să-i spun? Poezii? S-o cuprind de talie? Să-i strecor mîna pe după gît? Aflasem, într-o tabără, că în Germania există bordeluri. Unde poți petrece în voie cu gagici­, dar că, deși ai voie să le faci ce vrei, nu ai permisiunea să le penetrezi… A penetra era un verb care îmi dădea fiori… Mai mult, ca nu cumva vreun client descreierat să-și ducă la capăt voința spurcată, fetele aveau un soi de petic negru de cauciuc aplicat pe organ. Așa da. Asta îmi convenea. Dacă eu nu le atingeam, să nu le mînjească un fitecine! Dorința mea de puritate a tresărit. Așa, să nu le… să nu le deloc! Să pot eu să ajung acolo și să le fac să se îndrăgostească de mine. Jorj a tușit încurcat:
— Păi atunci, a zis el, de ce să mai plătesc?
A urmat o explicație îmbîrligată, care și acum mi-e neclară. Eram de părere că mostoflocirea fetelor era îndeajuns. Pentru un bărbat normal. Căci aflasem eu, pentru ăia anormalii erau alte chestii, alți bani, dar, cum spunea într-o carte est-germană de educație sexuală, „perversiunile sînt un iad a cărui ușă nici nu trebuie întredeschisă”. Un tunel al timpului s-a căscat între noi. Deși nu se mișcase de pe scăunelul lui, Jorj părea ceva mai depărtat. O sticlă nouă strălucea feeric, corăbioara părea adevărată, gata de drum. S-a auzit din spate o voce, semăna cu a mamei:
— Jorj, tu chiar ai înnebunit?
Iar el a zis:
— Tu ce te bagi? Nu vezi că aici am un prieten bărbat și băutor? Numa’ să nu mă bage sub masă! – și a făcut cu ochiul, chipurile înspre mine. M-am simțit mîndru, ca niciodată!
În spate s-a închis aceeași ușă. Am crezut că am visat.
— Unde rămăsesem? A, da! Viața! Simt, nene Jorj, că viața e… atunci cînd visezi să îți cucerești destinul cu mîinile goale. Ce e viața? Ce e sentimentul? Cine sînt eu? Simt că… e bine, eu cre’ că acum înmug… sentimentul, da! Contează!
Becul stingher din tavan se depărtase și el. Am mai băut un pahar. Ciudat, gustul nu mai era cel de la început. Licoarea n-a mai alunecat bîldîbic sau ghiogîrț. Am adulmecat un iz acru, cineva străin s-a declarat îndestulat în mine. Dar trebuia să spun ceva esențial, ceva definitiv, să las un semn al trecerii mele pe acest pămînt. Acum era momentul, dacă scăpam și ocazia asta… Nu mă mai întîlneam cu el pînă la moarte. Iar moartea pîndea după colț!
— Cît voi trăi am săăă… eu, Jorj, dragă, cînd mă uit în jurul meu, la tine, la fetele astea, în România noastră, în istoria noastră multiseculară, da, sînt mîndru că sînt Român, iar Virginia… o iubesc, nene Jorj! Și poate mă iubește și ea!
Am alunecat neguros pe niște perne de apă. Ceva clipocea acut în capul meu. Becul se clătina abrupt, bătut de un vînt nevăzut. Și, brusc, lumina s-a făcut întuneric. Un întuneric se rotea ca la începutul lumii. În capul meu, cap larg, neprietenos, încăpător și lichid. Senzația era insuportabilă. Se ciocneau, din nou, voința mea și realitatea hîdă. Cu un efort supraomenesc, m-am aplecat peste marginea lumii și am borît. Ah, dar asta nu era marginea lumii, era marginea patului. Iar tavanul nu voia să se oprească. Cineva sau ceva a foșgăit în apropiere. Am gemut, convins că am să mor. Meritam să mor, ba nu meritam. Am repetat acțiunea de golire a sinelui de cîteva ori. Cu bulbuci. Și, în ciuda penibilului care creștea, odată cu conștiința că făcusem ceva ireparabil, nu mă puteam împiedica să mă mir: de unde mai ieșea, din ce ascunzișuri ale sinelui se întrupa materia? Ce misterios e corpul omenesc! Atîta materie respingătoare! Totuși, parcă nu băgasem atîta vin în mine? Mai este? Mai urmează? Doamne, fă să se oprească! Pînă dimineață eram epuizat și sec ca o sugativă nefolosită.

Ce aveam să-i spun mamei? Cum aveam să mă mai uit în ochii gazdelor? O, nu, trebuia să dispar, trebuia să fug. Numai capul de nu m-ar fi durut în halul ăla, numai dacă greața ar fi făcut o scurtă pauză! Exact atunci, în colțișorul meu, au înflorit țiuiturile de la Radio Europa Liberă. Dar sunetele erau mai tari ca de obicei. Așa o fi trezirea din beție. În amărăciunea și disperarea mea, am înțeles: tancurile sovietice și tovărășești străbăteau Cehoslovacia. M-am extras din așternuturile jilave. Chiar invadaseră Cehoslovacia! Ah, barbarii! Și noi? Românii? La picioarele mele, în locul covorașului, cîrpe. Și, sub cîrpe, pete mari, de o culoare nedefinită, pe dușumele. Am străbătut, precaut și tulbure, drumul pînă la ușa întredeschisă. Strînși ciorchine în jurul aparatului masiv, cu două difuzoare, cei trei călăi ai suferinței mele ascultau transmisiunea fără să-mi acorde nici cea mai mică împortanță. Mama doar m-a săgetat. Scurt și sever. Apoi a hotărît brusc, pînă nu intră rușii peste noi, s-o ștergem acasă, măcar acolo am fi în siguranță. Am înțeles mai tîrziu că avusese o discuție neprincipială cu subiectul Ardeal. Ilonka, prietena ei din tinerețe, avea o viziune prea personală asupra istoriei străbune. Jorj făcea haz de necaz, cum îi era felul. Da, s-a lămurit mama cu ciudă, așa uneltesc unguroaicele, îmbrobodind fraierii bărbați români, care se lăsau – o, Doamne! – duși de nas. Nu, nu mai rămîneam acolo nici un minut. Era prea periculos. Degeaba s-a oferit găzdoiul să destupe, pentru mine, o țuică proaspătă. Am văzut negru în fața ochilor, iar mama a văzut roșu. Era prea mult. Om bătrîn și se pusese la mintea mea. Asta era educație? Sau o zeamă de varză? Hai, Florică, acum știi ce e băutura!
— Nu, nu, nu, a protestat mama, atinsă la coarda sensibilă, puiul ei. Fusese o nebună să-i accepte propunerea, să mă învețe minte!
Am făcut drumul spre București bălăngănid din cap. În ciuda avîntului patriotic, în ciuda destinului care-mi surîdea eroic, în ciuda tensiunii antisovietice, în ciuda armei automate care deja strălucea nouă și oțelită și imaginară în brațele unui tînăr încleștat la granițele inviolabile ale României iubite, în capul meu sufla un vînt umed și înecăcios. Ah, de s-ar opri o dată, mă rugam eu la toți sfinții, ars de sete și bînd apă în neștire, din gară-n gară. Cînd am ajuns acasă, seara, am căzut, răpus.
— Stai, a zis mama, nu mă ajuți la bagaje? Nu-ți ajunge că m-ai făcut de rușine! Acum mă lași singură?
Ghinionul meu. Primul lucru care ieșit dintre boarfe a fost promisa sticlă de țuică. Am văzut-o cu ochii mei, stomacul meu a văzut-o și ea mi-a zîmbit verde-n față. Fulgerător am mai dat o dată, ultima, la boboci. Gata. Ajunge! Am plătit destul! Opriți-vă! N-a mai rămas din mine decît carcasa. Și, pentru prima dată, moartea mi-a părut o ieșire onorabilă din necaz. Doar să găsesc o portiță. Mîine, mîine va fi ziua cea mare și ultima. Blestemată fii, băutură! Adio, viață, adio, preaiubita mea Veloiu Virginia! Și-am adormit.

Lene

Pe ultima foaie din program era trecut CHEF. Dar, dacă îți băgai nasul adînc în pagină, pînă în cerneala simpatică a literei, nu încăpea nici o îndoială. Scria simplu, clar: FUT și LA REVEDERE.

— Mă… cheamă… Daina… a zis fata și lentoarea cu care a dat drumul cuvintelor m-a făcut atent. Pînă atunci, petrecerea de la etajul șase al hotelului, cu genii locale mînuind strașnic resentimentul, dar și sticloanța, cu fete asudate și la fel de bete ca bocancii mei, cu divizioane de scrumiere doldora de chiștoace, cu discuții foarte intelectuale, de crăpau filosofii plimbîndu-se printr-însele, cu mine însumi cu tot, mai obosit și plictisindu-mă politicos (filosofia îmi impune respect, iar geniul mă doboară) – ei bine, petrecerea mă obligase să mă agăț de pahar ca de-o armă. L-am lăsat deoparte și m-am așezat lîngă leneșa Daina. Aventura putea să-nceapă. Într-un sfert de oră am rxtras-o și am dus-o la mine. Aveam cam o oră la dispoziție, camera de hotel era curată și liniștită, celălalt scriitor urma să se întoarcă după miezul nopții. Daina s-a lăsat repede pipăită și sărutată, răspunzînd cu aceeași lentoare excitantă, dar, cînd am trecut la executarea bluzei, cînd i-am tras nerăbdător fusta-n sus, m-a oprit cu blîndețe. Avea altceva-n cap. A scos din săculeț un smoc de hîrtii.

— Pot să-ți citesc? Vrei să mă asculți?

Tot ce băusem s-a solidificat în creier. M-am trîntit pe pat într-o rînă și mi-am zis poate am să adorm. Era și asta o încheiere de săptămînă literară. Din nefericire, urechile nu se îmbătaseră îndeajuns, așa că am auzit limpede absolut tot. Îmi citea expresiv, încet, tacticos, împiedicîndu-se în corecturi, exagerîndu-și accentul provincial, și nu s-a lăsat pînă nu a dat gata cele zece pagini. Ceea ce comisese nu era prost – era indigestie pură. I-am explicat asta ușurel, încercînd să nu zgîndăr fiara existentă în fiecare autor. În același timp, îi mîngîiam fundul – pentru că din poziția în care eram numai la el aveam acces. În loc să arunce mizeria, să se dezbrace dracului odată și s-o punem, s-a încăpățînat să afle de ce scrie prost? A trebuit să înșfac mănunchiul de manuscrise, să desfac frazele în bucățele, să elimin gunoiul adjectivelor și sterilul părerilor personale, apoi să refac înțelesul pierdut.

— De aia, pentru că nu e nimic la vedere. Totul a rămas în capul tău!

Procesez așa ceva cu multă ușurință, iar cînd sînt iritat îmi iese de minune. Daina s-a liput de mine și s-a uitat oarecum fascinată la cuvintele scuturate care-și pierdeau carnea subțire de pe oasele debile, înciudîndu-se cît de obtuz puteam fi cînd îi lichidam tropii prețioși. Lenea ei a dat primul semn de viteză. A bătut u degetele-n hîrtie, explicîndu-mi, pas cu pas, ce a vrut să sugereze. Asta nu mai era treaba mea. Îi mîngîiam sînii, dînd din cap, da, mda, o sărutam pe ceafă păi, nu-i chiar așa, dacă voiai să spui, de ce n-ai zis?, mîna dreaptă răzbătea cu greu prin pulovăr, bluză, fustă. Daina, însă, era departe, în păpurișul stîngaci al povestioarelor ei. Aveam voie să-i fac orice, numai să recunosc de bună voie ceea ce nu puteam cu nici un chip să recunosc de bună voie. Oftînd din rărunchi, mi-am aprins țigara, am luat-o în brațe – era foarte atentă – și (Camil P., fii atent la mine, te rog!) am început să-i povestesc cum e cu literatura. Mai păstram numai o vagă speranță că am fi putut s-o facem, dar s-a fîsîit cînd a ciocănit cineva la ușă. Ne-am privit (era trecut de douăsprezece), am stins lumina și am așteptat. Era celălalt locatar, făcut bine. A bălăbănit prin baie, s-a pișat zdravăn și buf!, în patul lui. În cinci minute a început să sforăie.

Acum eram, cum să spun, complici, dat cu totul aiurea. Mi-am continuat prelegerea în șoaptă. Daina mă întrerupea rar, cu mici citate din prețioșii profesori ai studenției, responsabili de toate gogorițele ce viermuiau prin micile mortăciuni literare. Ca o ciudățenie și mai mare, cînd tăceam mai mult de un minut, horcăitul vîrtos al adormitului din pat întregea complicitatea zi-i, bă, te ascult și eu! La chef nu mai aveam unde coborî, iar de futut nici nu mai putea fi vorba. Cărămida din cap se zvîntase. Am stat așa, bot în bot, pînă am adormit. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din acea complicitate e mirosul. Miros de transpirație, amestecat cu deodorant, aproape greu, aproape respingător, feminin. Pe întuneric, Daina mirosea omenește. Apoi s-a făcut dimineață.

Ca și cum nu s-ar fi întîmplat mare brînză, am rămas împreună toată dimineața, în aceeași complicitate, fără să reacționăm la ocheadele celuilalt, care-și imagina altceva. Apoi, toată ziua. Ne-am luat rămas bun de la gașcă, ne-am strîns băgăjelul, am făcut autostopul și am șters-o pe munte, la doi pași. Am avut noroc de zăpadă, soare, teleferic, ceai cu rom, cabană, pădure, singurătate. Toate astea funcționau. Așteptam, curios, să văz cînd mă vor pocni stinghereala și plictiseala. Am așteptat pînă la asfințit, în singurul bar curat al orașului, la casa de bilete, am băut la crîșma gării, ne-am ținut de mînuță, ca un prost ce eram. Ne-am sărutat la plecare de mama focului. Nimic. Nici un regret, nici o jenă. Iubeam o fată leneșă, asta-i tot, se întîmplă.

Am revenit după o lună, am poposit în cămăruța ei studențească, închiriată, burdușită de cărți bune și cărți proaste, fără pat, cu salteaua pusă direct pe dușumea. Acum am făcut-o pe bune, cu o imensă, uitată plăcere, am pălăvrăgit, iar ne-am futut, am mers la discotecă, am făcut dragoste, am crăpat în noi, dimineața a fost grozavă, ne-am futut iar. Pentru că de—abia ne obișnuiam unul cu altul, reluam scena întîlnirii pînă la sațietate și, încet, în poveste intrau amănunte uitate sau inventate. Și iar. La sfîrșit de săptămînă eram în tren, dimineața sunam la ușa apartamentului (locuia la comun) și o luam de la început. Apoi alergam toată săptămîna după bani, cîteodată munceam noaptea, dar sîmbăta și duminica eram pe celălalt tărîm. Mirosul ei rămăsese neschimbat, îmi făcea foame. Lentoarea cu care vorbea și se mișca aproape tot timpul s rostogolea repede-repede în mintea mea. Aveam senzația că gîndesc și trăiesc mai repede. Corpul meu se grăbea, ca Ahile, cel iute de picior, s-o prindă din urmă. Amănuntele nu mai au importanță. Suspendat – cum se spune în astfel de cazuri – între familie și amantă, sentimentul că sînt foarte liber mă copleșea. În fiecare dimineață simțeam un gîdilici voios sub țeastă.

ÎSăptămînile acelea s-a petrecut un lucru straniu. În București, dădeam buzna peste toate femeile pe care le ignorasem în ultimii ani. Le vorbeam ca și cum toate ar fi fost Daina și obțineam, de fiecare dată, același rezultat. E ciudat, dar nu aveam nici un regret, nici o remușcare. Prin corpul meu circula o vietate nesătulă, voind să pape tot. Vara aceea am călătorit mult împreună și totul mi-a mers din plin. Daina nu-mi cerea socoteală (știa că sînt însurat), nu zicea nici da, nici ba, cum hotăram eu era OK.

Apoi am lipsit ceva mai mult. Se întîmplă. N-am văzut-o pînă în octombrie. Dar m-am întors, cu aceeași frenezie triumfătoare. Daina era neschimbată, nu m-a întrebat nimic (îi spusesem că mint, cînd mint, că îmi place să mint). Dar mie îmi trecea prin cap să-mi schimb viața. Însă ea nu marșa la nici o întrebare. M-am decis să las asta pe mai tîrziu. Și totuși, trebuie să recunosc, ceva se schimbase. Mirosul acela persistent, catre rezista la apă și săpun, dispăruse. Mirosea acum numai a curat. Era un parfumel bun, e adevărat, dar numai atît.

Corpul meu a reacționat foarte violent. Nasul și limba au început să caute marca fabricii peste tot. Daina eterică dispăruse. Era la fel de leneșă, la fel de inventivă în pat, la fel de tandră, la fel de a mea. Dar corpul nu poate fi păcălit. Simțul volatil cerșea alchimia de peste an. Totul era ca lumea. Numai cînd mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri și cu nasul drept s-a ițit dintre cîrlionți și mi-a băgat limba-n gură.

Fără titlu

Tatăl meu a fost un bărbat înalt, solid, jovial și foarte prietenos. Îi semăn în multe privințe. A îmbătrînit frumos și fără multe vorbe. Cum am fost despărțiți aproape zece ani, reîmprietenirea cu el a fost una din luminile tinereții mele. Am avut nefericitul prilej de a-l privi murind, încetul cu încetul. În 1976 s-a simțit rău, tot mai rău. Medicii i-au explicat că are o conformație specială a mațelor și că asta e cauza durerilor tot mai gîtuitoare. De aceea, s-a urcat (la fel de jovial) pe masa de operație: „Să tăiem răul de la rădăcină!”. Chirurgul l-a deschis și l-a închis repede. Conformația aceea specială era un cancer clasic. A doua zi, tatăl meu a făcut ochi și s-a bucurat. Sub efectul anesteziei generale, durerea se evaporase. Bucuria, cum se poate înțelege, a durat foarte puțin. A început declinul acela lent, inexorabil, care-i răpește omului întîi pofta de mîncare, apoi puterile, apoi demnitatea. La sfîrșit, din tatăl meu a rămas o grămăjoară de piele învelind niște oase și o nesfîrșită durere. Nu era prost. Și nici nu ținea la viață într-o măsură nerușinată. Dar nu-și putea suporta propria decădere. Ne-a întrebat pe rînd (pe mine, pe sora lui, prietenii, rudele) dacă e cu adevărat pe moarte. Căci, dacă era așa, avea de gînd să încheie socotelile cu viața foarte simplu: va intra într-o grevă a foamei fără întoarcere. Nimeni nu i-a spus adevărul. Așa erau vremurile. Din milă, bolnavii erau mințiți, „spre binele lor”. Tot ce pot să mai spun e că și-a păstrat demnitatea atîta vreme cît boala i-a dat voie. După aceea, s-a lăsat în voia ei, dispărînd dintre oamenii obișnuiți. Și acum mă acuz că n-am avut curajul să-l ajut. A murit în iunie, anul următor, îmbătat de morfină.

Viața nu ne aparține în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici țara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu sînt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce mass-media, politicienii, băncile și moștenitorii ți-au luat totul.

Unde fugi?

Am fost un băiat scarandiv și fricos. Toată copilăria și adolescența, maică-mea s-a chinuit cu mofturosul scîrbavnic de la masă, care strecura supa și săpa adînc în șnițel, după zgîrciuri și grăsime. Dar n-a bănuit, nici n-a intuit niciodată frica de care am suferit cronic și fără pauze. Odată cu lăsarea întunericului, din creierul meu începeau să iasă șerpi nevăzuți. De ce anume șerpi și cum era așa ceva posibil într-un bloc socialist, la cucurigu, adică la etajul trei, asta nu pot să spun. Același creier care îi fabrica seară de seară se împotrivea cu toată rațiunea din lume, aducea la masa tratativelor interne argumente țipător de juste. Nu e posibil. E o iluzie. Stau într-o cameră sigură. Mama e în camera de alături. Ei și? Dîrdîiam cu ochii holbați pe pereți și, brusc, ca o tăietură pe viu, adormeam. E drept, pe atunci visam colorat și mai și zburam, ceea ce atenua drastic temerile ațipite. Apoi, în lumina zilei, totul era suportabil, urma să o văd pe aleasa inimii mele, Virginia Veloiu…

Dar nu numai șerpii îmi dădeau fiori. Întunericul foșnea. Întunericul trăia o viață a lui, secretă, amenințătoare. Întunericul era doldora de ființe. De regulă, criminali odioși, lenți, meticuloși, inevitabili. Dulapul de haine se deschidea, prin pereți, către un tărîm fantomatic. Mă mai pusese dracu’ să citesc și Edgar Allan Poe. Hruba și pendulul sunau ritmic în inima mea care-și spunea taina taman gîtului, umplîndu-l cu bătăi foarte, foarte zgomotoase. Uneori, mama întîrzia prin oraș, la o canastă cu colegele. „Să nu tragi zăvorul, că ai să adormi…” N-am să adorm. Dar fără zăvor nu se poate. Nu. Ușa aia e subțire ca o coajă de pîine… Am să păzesc zovorul cu prețul vieții… mi-am zis eu. Rămas singur acasă, am dat drumul la radio, la televizor, am aprins luminile. De ce să nu le aprindem și-n bucătărie? Ei, pînă acolo trebuia să trec de holul de un metru jumate și deja se făcuse tîrziu. Numai gîndul că mi-aș strecura mîna către întrerupător, viziunea tulbure a ghearei nevăzute și verzui, impactul fatal… toate mă împiedicau să iluminez a giorno (asta era expresia mamei) apartamentul mic. M-am tras în mijlocul patului din sufragerie și am început să număr secundele. Puterea taumaturgică a radioului se stingea. Lumina nu era îndeajuns de violentă. Pălea. Programul la televizor se sfîrșea. Umbrele mișcau. Și nimica mișca. Eram singur în tot universul… Timpul se oprise.

M-am trezit în patul meu. Întoarsă tîrziu, mama a sunat zadarnic la ușă – adormisem ca un buștean –, a sunat la vecini și a spart ușa. Cum să-i explici acel ultim sfert de oră dinaintea somnului, un timp de plumb… cel mai lung și mai spăimos sfert al zilei trecute. Urma să vină altul. Și tot așa. Ușa a mai fost spartă de vreo trei ori. Semnele au rămas, după mai bine de patruzeci de ani.

Nu știu exact unde și cînd a-nceput. Mi se părea, atunci, că frica se născuse odată cu mine și avea să moară cu mine, dacă nu cumva urma să mă ucidă. Asta să n-o credeți, e o licență poetică, pentru că mă credeam și un pic poet. Un pic mare poet. Dar, scotocind după amintiri, dacă încerc să le dau de capăt, ajung la concluzia că-n vechea casă din Doamna Oltea nu-mi era frică. Săream de pe dulap în pat, mă holbam la ferestrele zăbrelite de sus, care dădeau în curticică, și nu-mi aduc aminte de nici o frică. Prietena mea perversă s-a născut în apartamentul de bloc, de o mie de ori mai luminos decît subsolul, mai curat și mai cald. Sînt gata să jur.

Părinții mei divorțaseră în urmă cu un an. A fost un proces urît, ca toate procesele de divorț, unde copilul e o unealtă de plastilină. Contează cine-l modelează mai bine. Am depus, în fața judecătoarei, în defavoarea tatălui meu. Îmi învățasem lecția, iar pe el îl vedeam deja cu alți ochi. Nu mai era omul care-mi făcea toate voile, care nu m-a „atins” niciodată, cu care mergeam la Cina, unde pierdeam timpul mai frumos ca-n poveste, alături de prietenul Kupfăr. Se schimbase. Era un pericol viu, era un dușman personal. Al meu și al mamei. Am rămas cu ea și am refuzat să-l mai văd pe el. Ne făcuse destul rău. Disperat, tata m-a așteptat, într-o zi, la ieșirea de la școală. Eram băiatul lui și nu se știa vinovat de nimic. Cînd l-am văzut, am fugit ca din fața unui căpcăun. Am rupt pămîntul de frică. „Unde fugi, Florin? Florin! Unde fugi? E tata!” A înțeles, resemnat. Și s-a oprit. N-o să-ți urmărești, n-o să-ți sperii propriul copil. Dar eu nu știam, n-am știut. Tata era dușmanul meu personal. Asta, da. Tata era ca și mort. L-am declarat mort peste tot. Asta se întîmpla în 1962.

Aveam să-l revăd în 1969. A așteptat cu răbdare să ies din copilărie, deși copilăria mea era și a lui. Ne-am întîlnit firesc, la restaurantul Ovidiu, unde cînta o puștoaică mărunțică și cu părul pînă-n călcîie, Mirabela Dauer. Eram adolescent, deja. Descopeream cu uimire ce tată extraordinar aveam. Că fusesem un prost de copil. Uitasem multe, descoperisem multe. Mi-a mai sunat o dată vocea lui, la colțul Școlii 175: „Florin! Unde fugi? E tata!” și mi-a fost rușine. Era o rușine grea pe care nu vreau, nu vreau s-o descriu.

De atunci, frica a început să pălească. N-a dispărut de tot decît în armată. Se putea trăi cu ea. Iar pasiunea pentru pentru noua mea colegă de liceu, Cristina Oiță, mă făcea să depășesc momentul.

Ca o prăjitură cu cremă

— Mama lu’ Bobo! Bobo e acasă?

Bobo are o casă mare. Parter și etaj. Dacă e să socotesc ce-am văzut la noi, da’ nu la subsol, ci  sus, la etaj, la madam Polihron, proprietăreasa, atunci Bobo și ai lui o întrec. Ei nici nu trebuie să închirieze. Dar asta n-are nici o importanță. Bobo e cel mai bun prieten al meu. Iar prietenia nostră nu cunoaște limite sau opreliști. De cele mai multe ori, Bobo vine să se joace în curticica noastră, pe treptele însorite care duc la subsol. Cînd am primit bărcuța cu lumînare, care naviga păcănind pîc, pîc, pîc, în lighean, Bobo și Irinel n-au plecat de la mine săptămîni de-a rîndul. Din păcate, într-o zi, suportul de metal al lumînăricii s-a topit. Bărcuța a mai plutit, e drept, dar n-a mai scos sunetul ăla magic, oricît a încercat tata s-o repare. Atunci m-am jucat mai mult pe la Bobo și Irinel. Era să uit, și Irinel are o casă numai a lui, în capul străzii, lipită de a lu’ madam Cosinschi, profesoara de franceză, da-i mai mică, n-are etaj. Acolo ne jucăm mai mult toamna, că se fac struguri la boltă și-i hăpălim.

Azi îl strig pe Bobo să vină, pentru că am primit o jucărie nouă: o mașină de circ, cu cheie, cu coș și cu o pălărie la capătul coșului. Pe pălărie pui o bilă specială, făcută dintr-un fel de vată (da’ nu e vată) și, cînd învîrtești cheia, mașina pleacă, iar bila se ridică și zboară prin aer, desupra coșului. Și merge așa, în cerc, iar bila nu cade decît cînd se desface arcul. Și, a naibii, cade exact în coșuleț. Minunăție! Numai că mama lui Bobo iese la geam și-mi zice:

— Puiule, azi Bobo nu iese, are musafiri. E Găbița la noi cu părinții. Las’ că vă jucați mîine!

Mă întorc pe călcîie și ies prin gaura de la gard care dă la noi. Sînt negru de supărare și indignare. Curticica noastră e lungă și îngustă și e împărțită în două. În față, la stradă, e un plop. În spate, un prun. Cu el am avut o mare problemă, din cauza mea nu mai e întreg. Anul trecut, madam Polihron a chemat un om să taie prunul. Fincă mă cățăram pe crengi și le luam prunele. Am promis, cu lacrimi de sînge, să nu le mai iau, ba chiar tata a zis că dă o sută de lei, numai să nu-l taie. Mama i-a zis „Ești nebun? O sută de lei?” Zadarnic. Tăietorul de copaci a ciopîrțit toate crengile care dădeau în partea noastră. Mai bine fără prun, decît cu copil în prunul lor. Și cu asta, basta. Acum, curticica e pustie, cum e și inima mea. Deși eu n-am luat niciodată prunele lor.

Singur și dezamăgit, iau mașinuța colorată și trec strada. Puțin mai la stînga, locuiesc Gelu și Luminița. Nu știu de ce, dar, cînd ajung la ei, mă ia un fel de sfîrșeală. Mă simt stingher și nesigur. Mi-e tîrșă să-l strig pe Gelu și mă uit cu jale la ferestre. Aș vrea, nu știu cum, să iasă la geam numai Luminița. Ea e fata de care m-am îndrăgostit. O iubesc pe Lumi cu toată puterea ființei mele. Cînd vine la noi, sărim de pe dulap pe divanul părinților, ca niște pui de lei. Cu ea, v-ați ascunselea e mai frumoasă. Cînd împărțim trotineta, sînt în al nouălea cer. Ea e ea mai mișto fată de pe pămînt. Subțire, brunetă, cu ochi cafenii, parcă e un băiat cu fustițe. Tunsă scurt, cu breton, julită în genunchi, cu ea m-aș juca pînă la sfîrșitul lumii și al timpului. Cînd înjură e foarte serioasă, pentru că ea știe, fără-ndoială, unde e capătul lumii. Cu ea mă trezesc în gînd și uneori îmi vine, nu știu de ce, să fug în lume aia, a ei, în pădurile sălbatice (tata le spune virgine, dar nimeni nu catadicsește să-mi spună ce înseamnă „virgine”) din Africa, să trăim printre lei. O iubesc, așa cum iubesc și leii, cu coama lor fluturînd în vînt. Pentru că, dacă dragostea există, atunci Luminița e dragostea vieții mele. Da, dar…

Mama lui Bobo îmi tăiase avîntul. Cînd a spus cuvîntul acela magic, Găbița, m-a curentat. Am simțit cum mi se urcă sîngele-n obraji. Și am simțit adierea fricii. Și rușinea. Nu mi-e foarte limpede de ce rușine, dar eu așa simt. În urmă cu o două săptămîni, fusesem la Bobo, care primise un trenuleț electric. Acolo era și verișoara lui, Gabi, o fetiță blondă, durdulie și cu dinții rari. Găbița se uita la noi cu dispreț. Ea era nițel mai mare. Mergea la școală la toamnă, în clasa întîi. Încercările lui Bobo de a-i trezi interesul pentru șine, vagoane și locomotivă, ori cuburi, arcuri sau mingi fuseseră sortite eșecului. Fata nu avea ochi decît pentru oglinda mare, care se răsucea în jurul axei sale. Își răsucea degetul prin păr și ne observa, chiar cu spatele la noi.

— Bobo, de ce nu mergi tu cu trenulețul în grădină? Venim și noi.

Și, cînd a zis „noi”, mi-a prins privirea, în oglindă. A înclinat capul și și-a îndreptat cu palma rochița cu bujori roz-cafenii. Ce să spun? Nu-mi plăcea de verișoara lui. Era o fonfăită, nu avea nimic prietenos și nici nu era de gașcă. Era o străină. În plus, nu se juca cu mingea, cu mașinuțele, cu trotineta și nici n-avea nici în clin, nici în mînecă cu noi, băieții. Ea era altfel – și se vedea foarte clar. Nici măcar nu stătea pe strada noastră, Doamna Oltea, cea mai frumoasă stradă din lume. Dar, dacă curiozitatea e principala calitate a unui explorator, eu voiam, pe viață și pe moarte, să fiu cel mai iscusit explorator, ca Emil Racoviță. Așa că am așteptat. Cînd Bobo a coborît cu cutia în curte, Gabi s-a uitat în dreapta, în stînga și și-a ridicat fustița cu colțul degetelor.

— Vrei să vezi?

Am rămas mut. Da, voiam să văd. Voiam să văd mai mult decît orice. Și-a ridicat fustița înflorată mai mult, mai sus de șold, pînă cînd am apucat să văd chiloțeii albi. Apoi, cu două degete de la cealaltă mînă, i-a coborît și i-a coborît fulgerător. „Na.”

Eram orbit, distrus, fermecat. În clipa aia am descoperit că fetițele aveau ce nu aveau, că nu aveau nimic acolo jos, că văzusem ceva de neînțeles, un fel de două cireșe albicioase, presate una-ntr-alta, între picioarele ei. Dar nu putea fi adevărat, fusese prea repede, sigur visasem. Și rămăsesem cu gura căscată. „Acum tu.” Acum eu – ce? Nu înțelegeam. „Îmi arăți? Vreau să văd dacă tu ai puță!” Nu, eu nu cred că am puță. Cred că tata are. Unchiul Aurel are una babană. Sau bunicul, cînd se plimbă prin curtea largă de la Cataloi, pare să aibă. Cred că la noi, băieții, se cheamă, deocamdată, cuc sau mosorel. Însă fata avea ceva special în voce, poruncă, ordin, îndemn, rugăminte. Iar eu învățasem că cucul nu-l arăți nimănui, e rușine. Dar aici era la schimb, era altceva. Așa că mi-am dat pantalonii scurți, apoi chiloții. Spre marea mea uimire, împletită cu o groază adîncă, chestia de făcut pipi se sumețea în sus, indicînd-o pe fată. Bulversat, mi-am tras bulendrele cu viteza fulgerului. De jos, s-a auzit vocea lui Bobo:

— Gata, am pus șinele, da’ n-am curent!

Am coborît cu alte, alte gînduri, deși nu cred că erau gînduri. Dintr-o data, între noi era ceva cald, ascuns. Știam că nu voi putea spune asta nimănui.

Cîteva zile mai tîrziu, am revăzut-o pe Găbița. De data asta, ea l-a trimis pe Bobo după dropsurile alea transparente și cu un miez ca un caleidoscop. Alimentara era hăt, departe, dincolo de depoul de tramvaie, dincolo de cinematograf. Imediat, fără nici o ezitare, rochița albă, de data asta cu cerculețe albastre, a coborît. Ne priveam în ochi ca doi bandiți care pun la cale o crimă. Casa trosnea, pustie. În cîteva clipe, am fost goi, goluți. M-am uitat cu atenție și am simțit ceva gîlgîitor, care semăna cu o prăjitură cu cremă sau o înghețată pe băț, sau cu cea mai frumoasă jucărie inventată vreodată, cum e mașinuța asta a mea, combinată cu o pisică și cu o trotinetă lucioasă – dar era altfel, parcă venea dinăuntru. Totodată, nu mă puteam împiedica să mă mir și să mă îngrozesc, mosorelul meu se sumețise iar și arăta nordul, da’ exact către spațiul dolofan și absent dintre picioarele ei.

— Îți place?

— Da’ ție îți place?

Nici unul din noi nu voia să spună. Mie-mi plăcea, dar era foarte ciudat, mă gîdila ceva, undeva pe dinăuntru. Îmi plăcea din mine, cum nu mai simțisem, da’ nu puteam spune exact de unde, din șirea spinării? din plămîni? dintre picioare? Mă gîdila de muream pînă și-n creștetul capului. Eram cu respirația tăiată. Am atins-o acolo, cu vîrful degetelor. Era adevărat ce văzusem? Era. M-a atins la fel și s-a minunnat și ea. Știam că mai era ceva de făcut, ca să fie și mai bine! Pentru că era foarte, foarte bine și foarte cald. Ne-am întins unul lîngă altul pe canapeaua deșelată și, cu o grijă tremurătoare, mi-am băgat chestia mea în chestia ei. Era și mai și. Era îngrozitor de plăcut. Ne-am uitat la ceas. Cît urma să țină acest fel de plăcere nemaivăzută? Ne-am mai uitat uitat o dată la ceas, secundarul se rotea încet, grijuliu și am hotărît amîndoi că cinci minute era mai mult decît infinitul. Am stat așa, privind la ceas, la secundar, respirînd agitat și fără să facem nici o mișcare, nemișcați, eu, deasupra, și ea, dedesubt. Gîfîiam, dar îmi și țineam respirația. Și eram cu urechile ciulite. Știam (de unde?) că, deși e atît de frumos, e foarte rău, e interzis. Atît am stat atunci, cinci minute. Apoi am ieșit unul dintr-altul, ne-am îmbrăcat în tăcere, iar cînd Bobo s-a întors cu dropsurile, eram foarte cuminți. Totul bîzîia în mine și chiar m-am mirat că dropsurile nu mai au gustul ăla minunat. Eram cu gîndul încă vîrît bine în verișoara lui și mă uitam la ceas și îmi vuiau urechile și binele nu voia să-mi iasă din minte.

De fiecare dată cînd scăpasem singuri, eu și Găbița repetasem schema, lungind timpul, puțin cîte puțin. Ajunsesem ultima dată la un sfert de oră. Ultima dată, alaltăieri, pe mutește, nemișcat, am sărutat-o. Aveam un secret și ne înțelegeam din ochi. Ei, și-acum, mama lui Bobo nu mă mai lasă acolo. Dar principala mea problemă e că aș vrea să-i arăt, cumva, Luminiței cum se face. Nimeni altcineva de pe strada noastră nu știe ce și cum. Numai că, la ei, la Luminița și la Gelu, e întotdeauna cineva acasă, că stau patru într-o cameră. Aș vrea s-o chem la noi, în subsolul nostru e loc berechet, că ai mei sînt la școală. O să sărim de pe divan, o să ne rostogolim cumva și poate am să-i ating buzele și am s-o întreb dacă nu vrea să vadă… Luminița iese la geam.

— Nu vii la mine? Să sărim?

— Ba da, da’ vine și Gelu. E mai frumos în trei.

Mă bucur atît de tare, mă întristez, dar, pentru că am și mașinuța cu bilă la mine, uit de planul îndrăzneț. Las’ că o să-i arăt eu într-o zi. O pornim tustrei spre casa noastră. Și tocmai atunci ies pe poartă Găbița și părinții ei. Mă fac că n-o văd, dar ea se uită lung la mine, la Luminița și la Gelu. Își duce mîna la gură și-mi aruncă o bezea. Ce să mai spun? M-am făcut roșu ca racul. Iubirea vieții mele s-a uitat la mine, la Găbița și a decis că nu mai merge. Gelu a protestat. La ai lor era imposibil să sari de pe dulap. Iar eu, chiar dacă aveam să dorm o dată, cîndva, în patul Luminiței, am știut dintr-o dată că plăcerile se plătesc.