floriniaru

Şi nimica mişcă

Prînz în familie

Totul a început de la ciorba de fasole verde, pentru că cineva a fost neatent și asta l-a pierdut.

Ștefan, Fane, cum îl alintă soția, atunci cînd îl alintă, stă în capul mesei și soarbe zgomotos din ciorbă. E preferata lui, mai ales dacă simte prin zeamă un șfichi de usturoi. E obosit și mulțumit. S-a întors azi noapte de pe drumuri, și s-a trezit drept la prînz, flămînd ca un căpcăun.
— Să-mi faci…, a apucat să spună, dar Leana i-a luat vorba din gură.
— Ciorbă de fasole verde. Știu, puiule. E gata de aseară. O vrei rece sau fierbinte?
Dar, proțăpit în capul mesei, după o săptămînă de absență, Fane mai are un motiv de satisfacție. Cei doi copii, Ștefan junior și Adalgiza, nu pot suporta felul ăsta de mîncare. Se dau loviți în aripă, pretextează că au ceva de făcut, sînt gata să care sifoanele sau să cumpere țigări, numai fasole verde să nu guste. Cică vomită. Fane are, zîmbind pe sub mustață, un soi de veselie încrîncenată atunci cînd îi vede strîmbînd din buze, codindu-se și înghițind în silă. Gîndul că le face un bine fără voia lor („Copii proști, ce știu ei ce-i bun?”) îl luminează. Doar Adalgiza are voie să facă oarece mofturi, e preferata lui. Însă băiatul cel mare merită cu vîrf și-ndesat această nevinovată umilință. Ăsta nu-i nici băiat, nici om. E dracul gol. Nu plînge la bătaie, nu învață, se înhăitează pe coclauri cu toți distrușii, își rupe tenișii a doua zi… Și răspunde obraznic, ca un prost ce este, fără să se învețe minte. Fane are impresia neclară că puștiul a pus deja gura pe țigară și băutură, dar nu poate dovedi asta. Nu-i nimic. Ștefan știe că are dreptate și că nu trebuie să-l toarne careva pe pramatia mică. Așa că-l toacă mărunt. Mai bine mai devreme decît prea tîrziu.
În maiou și pantaloni de trening, își savurează mica plăcere. A insistat ca Lenuța să le umple farfuriile cu vîrf. Adalgiza dă deja ochii peste cap, dar Fănel junior a înșfacat repede lingura și își croiește drum prin farfurie. Nu tu cîr, nu tu mîr, nu tu „m-am săturat”, nu tu nimic. Băiatul mănîncă în liniște, cu nasul în fasole.
Ștefan se oprește din sorbit și bucuria i se risipește.
— Stați așa, zice el oleacă mai tare, suficient ca fiecare să-l audă și să înțeleagă că vine furtuna. Bă, tu îți bați joc de mine?
Toată lumea se oprește și fiecare se uită în jur. Cu cine vorbește tata?
— Tu, bă, Fănele! Tu-ți bați joc de mine? Tu-ți ceapa mă-tii!
Băiatul dă ochii peste cap, scurt, cît să nu-l vadă nimeni și își revine repede:
— Da’ ce-am mai făcut, mă, tată?
— Păi tu mănînci ciorbă de fasole verde?
— Da.
— Și acu’ nu mai are ațe?
— E bună, măi, tată. Aveai dreptate!
— Fane, intervine Lenuța, e proaspătă, e verde verde, n-are nici o ață. Eu am ales-o, cu mîna mea.
— Tu să taci, că nu cu tine vorbesc. Fănele, ia fă-te-ncoa. Suflă!
Juniorul nu miroase nici a țigară, nici a bere, nici a vișinată. Se întoarce la locul lui și dă să bage din nou lingura-n zeamă.
— Băi, tu-mi ascunzi ceva. Zi repede, pînă nu scot cureaua!
Adalgiza pufnește, Fănel se încruntă la ea și încearcă s-o lovească peste picior, sub masă, însă mama intervine și mai repede, împăciuitor:
— Fane, chiar n-a făcut nici o prostie. Zău. Să știi că i-a venit mintea la cap. Mi-a zis diriginta că…
Ștefan rîde, dar nu e un rîs încurajator:
— Ăsta? Lu’ ăsta n-o să-i vie niciodată, că n-are ce.
— Ba da, ba da, zice mama cu entuziasm. Băiatul nostru s-a schimbat. Spune tu, Giza, dacă nu-i așa. Nu s-a schimbat?
Fata pufnește:
— Ba da, zice ea, îngroșîndu-și glasul. S-aa schiim-baat. Și face un semn enigmatic cu mîinile în aer, ca și cum ar cocoloși două mogîldețe.
Ștefan junior își vîră lingura mai adînc și soarbe zgomotos. Știe că pe Ștefan cel mare îl zgîrie pe creier. Tatăl se enervează mai tare.
— Diriginta? Ce moaș’sa pe gheață are proasta aia cu băiatul meu? Aia mă cheamă decît cînd sparge geamurile sau se bate cu ăi mai mici! Mama ei de proastă!
Apoi cade pe gînduri.
— Și ce ți-a zis, mă rog?
Lenuța se înfoaie.
— N-am apucat să-ți zic azi noapte, că erai frînt, da’ e de bine. Să știi că a început să-nvețe. A luat șapte la geografie.
— De milă, să treacă clasa!
— Nu, nu, și la fizică. Marți m-a chemat la școală să mi-l laude. Eu mă dusesem cu inima cît un purice. Ce dandana o mai fi făcut? Cică răspunde la ore, nu mai face mișto de profesori. Toți au văzut că s-a schimbat. Uite, școala face o tabără și m-au rugat să-l lăsăm. În tabără, auzi tu? Fănel al nostru. Nu mă crezi?
Tatăl se lasă pe spate și stă cu lingura ridicată.
— Ia zi, mă.
— Ce să zic, mă, tată?
— Rămîi corijent?
— Nu. Ștefan junior se oprește, și el și, pentru prima dată de la începutul interogatoriului, își privește tatăl în ochi.
— Bravo, bă!
Femeile surîd, Adalgiza împinge farfuria cît mai departe de ea, iar Fane se întoarce zîmbind asupra renumitei ciorbe, dar nu apucă să ducă lingura la gură.
—Nu cred. Să văd carnetul.
Ștefan junior dă să se ridice, dar mama i-o ia înainte.
— Știam eu că n-ai să crezi. Vezi? Dumnezeu m-a ascultat. Uite carnetul – și i-l întinde ca pe o ofrandă.
Fane îl ia tacticos și îl deschide, depărtîndu-l de ochi.
— Nu mă-nnebuni! Și la matematică de ce doar șase? Asta-i notă?
Fănel prinde curaj.
— O să recuperez, tată. Pe cuvîntul meu!
— Da’ treci?
— Trec, îți jur. Mîine mă ascultă, dacă vrei, mă duc acum să învăț.
— Ei, puiule, stai așa, sîntem la masă, zice blînd Ștefan senior. Hm, chiar așa să fie?, și mai privește, printre pleoapele strînse, carnetul victorios. Nu le-ai mișculat? Zău, nu?
Se lasă o tăcere de pace și armistițiu. Leana privește triumfătoare către soț, către bărbat și către candelă.
— Bă, da’ io nu cred. Nu cred. Cînd am plecat acu’ două săptămîni, erai clei. Ce te-a apucat? Io nu cred că-ți place fasolea verde, nu cred și pace și mă tragi în piept. Și nici nu cred că te-ai pus cu burta pe carte așa, din senin. Ai făcut tu ceva. Spune repede!
Băiatul se frămîntă pe scaun și zice cu patos:
— Nu, măi, tată. Așa mi-a venit.
— Pe dracu’. Nu există așa ceva. Mitică de la bază tot curvar rămîne, Tanța de la șase, tot curvă, iar taică-tu – aici se întoarce către Leana – tot cîrpă. Iar tu, tot neisprăvit. Cum dracu’ i-ai păcălit pe ăia de la școală nu mă prind, da’ am să mă prind! Fii pe pace. Ce-i rău nu piere. Nu te pui tu cu mine – și-și ciocănește tîmpla.
— Toți copiii se schimbă, zice și Leana, șovăind, cresc. Cresc, se dau cu capul de pragul de sus…
Fane o privește cu milă și înclină farfuria cu mîna stîngă:
— Vai de capul tău. Nimic nu știi.
Dar mama trece peste noul obstacol și insistă:
— Hai, tati, îl lăsăm în tabără?
— Cît?
— Jumătate plătește școala.
— Cît?
— La Izvoru’ Mureșului.
— Măi femeie, zice Fane enervat, eu te întreb cît, nu mai bate cîmpii!
— 400.
— De euro?
— Hai, mă… de lei…
— 400 sînt bani, nu glumă. Io trag o săptămînă pentru banii ăștia. Pînă nu știu de ce mănîncă ăsta fasole verde, nu dau nici un ban!
Se face tăcere. Tatăl se șterge la gură. Răsuflă și zîmbește din nou.
— Bun, bun, suflețelule. Hai, că măcar la asta te pricepi… Am putea deschide o ospătărie cu ce bucătărești tu…  La fasolea verde. Sau La Ștefan, cel mai deștept om din lume. Hm, 400… Poate. Mă mai gîndesc. Să vedem dacă meriți. Ce avem la felul doi?
— Pui.
Băiatul și-a aplecat capul și se uită pe sub sprîncene, fără să fie văzut.
— Mă, Adalgiza, mă, fata lu’ tata, ia zi tu aici șa! Așa e sau ăștia doi mă păcălesc? Numa-n tine am încredere. S-a schimbat nemernicu’ ăsta mic? Da sau nu?
Adalgiza e fericită. Tatăl nu pare să observe că farfuria ei e neatinsă.
— Io zic că frati-miu e OK.
— Cum așa?
— Păi, are o prietenă, de la ea s-a schimbat. Aia îl duce cu zăhărelul.
— Cum așa? întreabă Fane, lăsîndu-se pe spate, numai zîmbet.
Fănel se uită la fața de masă și strînge furculița.
— Păi e aia țîțoasă, Nela dintr-a șaptea, aia cu fumuri.
— Nu-i adevărat, zice băiatul. Ce fată?
— Aia cu care te-ai plimbat alaltăieri pe Corso! Ce, credeai că nu te-am văzut? Toți știu.
Mama se uită siderată la fata care și-a luat avînt.
— Toată școala știe că ești în limbă după ea.
— Nu-i adevărat, Ștefan junior se ridică în picioare și strigă. Proasto! Ești o proastă stupidă!
Adalgiza sare și ea și se refugiază spre taică-su:
— Ba-i adevărat! A ajuns un pămpălău de cînd i-a pus aia chiloții pe ochi!
— Stai jos! zice tare tatăl. Stai jos, prostule! Așa e?
— Tată, nu e așa. E o fată cuminte. Și nu e țîțoasă, zice Fănel, scăzînd tonul.
Fane surîde, înțelegător:
— Vezi, proasto? Nu e nici un Dumnezeu. E o pizdă. Atît, o pizdă, care i-a sucit mințile. Mîine îți bate la ușă cu burta la gură. Asta era tot. Ce, nu-mi știu eu marfa? Ești un neterminat, Fănele, și neterminat ai să rămîi, poți să te dai cu curul de pămînt. Cu mine te pui tu? Futu-i mama lui de pui, nu ți-am spus că nu-mi place pielea? Ce pula mea ai făcut? Stai, stai dracului. Nu-ți băga ghearele de proastă în farfuria mea! Nu mai vreau nimic. M-am săturat.

Ștefan se ridică, mîndru și nemulțumit. Se îndreaptă către ușă. Cînd să iasă, se întoarce teatral către micuța adunare:
— Auzi la el, a mîncat fasole verde, să mă păcălească. Nici o tabără. Nu, pentru proști, nu. Stai acasă, că stai bine!

Reclame

O mare treabă

Nici pînă azi nu ne-am putut pune de acord asupra momentului esențial în care, cu o plecăciune stîngace, unchiul Costică a părăsit sufrageria pentru a-și rezolva trebușoara. Marcelina zice (și nimeni nu i-a putut schimba părerea, în ciuda celor pe care le voi relata mai tîrziu) că a făcut-o la unu și un sfert, după antreuri, iar ea știe bine că le-a adus, cu mîna ei, la unu fix. Ăsta e ritualul casei și nu a fost încălcat vreodată, de asta nu ne îndoiește nimeni. În schimb, Aglaia (fosta soție a lui nenea Anghelescu, care nici nu mai e printre noi, dar nici n-a murit) e la fel de sigură și singură:
— Nu mă-nnebuniți voi de cap! S-a ridicat la jumătatea supei, l-am văzut cum i se face gura pungă. A pus lingura pe fața de masă, da, chiar pe fața de masă și dus a fost.

 

https://www.bookaholic.ro/o-mare-treaba.html

Mic Micuț

Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul.
— Doamnelor, poate că nu înțeleg eu bine, dar, pe onoarea mea, nu cred că aici a putut sta un om. E imposibil fizic, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un om nu poate dormi aici nici ghemuit.
Cele trei doamne îl privesc lung, lung, apoi, simultan, fețele lor se luminează, un zîmbet ștrengăresc le ridică pielea feței, ca, la sfîrșit, să izbucnească într-un rîs sănătos.
— Ai haz, tinere, zice cea mai în vîrstă (și căreia, nu știe de ce, polițistul îi va spune, dar numai în gînd, bunica), dar Micu al nostru nu era om…

De-a ascunselea

Cînd sună telefonul, Ion e deja în picioare și se uită în vale, încercînd să deslușească ceva invizibil. Haina lui roșie-verde flutură în vîntul subțire și tăios, de primăvară.
— Da, zice el. Apoi tace ascultînd nici prea interesat, nici prea nepăsător. Aoleu, abia acum? Păi ce fac, mai tai unu’? – pauză de explicații – Ai, mă… Da’ l-am tăiat… unde să-l ascund? Cum să ascund ditamai mielu’? Îl bag în buzunar?… Las’ că ne descurcăm noi. Dezleg calul, da, o să fie bine.
Apoi închide și se mai uită o dată în jos.
— Vasile, stai nițel, nu te mai zbate, că domnii întîrzie… (are o ezitare) și donșoarele. Cică acu’ s-au trezit și își beau cafeaua.
Vasile taman ce tunde oaia, iar oaia șade într-o rînă. Foarfeca ezită o clipă în aer.
— Bătu-i-ar, 50 de bani kilu’? 50 să-i dea lu’ mutu! – mormăie.
Ion e tot în picioare, răspunde la un alt apel, mult mai puțin important. Îi face semn să continue. Între ei se întinde o grămăjoară de blană. Vasile o cîntărește din ochi. Nu sînt încă treij’ de kile. N-a tuns nici un sfert și ce aude nu-i miroase a bine, dar nu zice nimic. Țăcăne înainte. Dacă strînge 70 de lei, să zică merci. Las’ că aranjează el, șefu’. Șefu’ știe întotdeauna, se descurcă, de asta-i șef. Dă drumul oii, care fuge capie, behăind și ia alta la rînd. O prinde de picioare, o răstoarnă și reîncepe.
Ion se îndepărtează și pune mîna streașină la ochi. Iată că departe, jos, se vede un Duster minuscul și negru urcînd cu greu pe grohotiș, urmat de o altă mașină, de o culoare ambiguă. Mai au un sfert de oră și sosesc. Tîrziu, da’ hai! Apoi se întoarce spre Vasile:
— Io nu dau cu 50 de bani. Mai bine o arunc. O ard, mă. Las’ să ia șmecherii lînă din Ucraina, nu?, că-i pușcă ăia de nu scapă vii!
Apoi după o pauză, se întoarce către puștiul cu bască și cizme mari de cauciuc:
— Tu ce stai? Ce te uiți? La muncă!
Cel de-al treilea, tînărul, tresare. Are cîteva tuleie pe obrazul roșu ca racul și ochi albaștri, de gînsac. Se apleacă alene și tunde.
— Și cine-s ăștia care vin, Ioane?
— Dracu’ știe? De la București, cică scriitori…
— Ce?
— Scriitori.
— Aha. Și?
— Și nimic. Cică să vadă cum trăim și ce mîncăm. A, să vadă și oile. Și caii, calul. A zis primarele că, dacă nu iese bine, ne belește. Nu-i de glumă cu scriitorii ăștia.
Vasile își dă șapca deoparte și se scarpină în creștet:
— Ii, futu-i. Da’ măcar iese ceva?
— Las’ că iese. Ai lu’ Manole nu s-au învoit și mai văd ei pășune la Sfîntu’ Așteaptă. Așa le trebuie, zgîrțomanii naibii. Bă, n-ar da un pahar de apă. Acu’ să vedem ce e cu ăștia. Știi ceva de Nicu? Îl sun de o oră și nu răspunde. Trebuia să aducă țuica.
— E pe Digi și n-are semnal. Ce țuică?
— Mă, nepoate, domnii de la oraș nu scrie fără țuică, tu ce-ai învățat la școală?
Tînărul se uită lung.
— Era unu’ tăticu’ lor, Nichita îi spunea, ăla a băut cît noi toți și încă o dată pe deasupra.
— Aoleu, și n-a murit?
— A murit, dă-l dracu’ de șmecher. Bă, cînd vine mașina, să nu belești felinarele la muieri, cică-s două acolo. Pui capu-n piept, că eu te știu. Să nu cumva să ți-o freci pe după uluci!
— Păi, io, nene Jeane…
— Nici un nene Jeane, ce, crezi că nu știu? Mai freac-o mult și-ai să orbești! Vezi ce roșu ești la obraz?

Dusterul negru se face nițel mai mare și trece hurducînd prin albia pîrîiului, gata să se răstoarne.
Vasile se oprește și se întînde pe spate. Își va relua operația cînd or sosi oaspeții. Ar trage o dușcă, dar Ion e cu ochii-n toate părțile:
— Nimeni nu bea nimic pînă nu se termină. Mă, copii, vreți să dormiți bine la noapte? Atunci faceți cum v-am spus. Hai, schimbare de plan. Ascunde mielu’ ăla belit pod. Adu trei mieluți aici, la ușă și lasă-i să se zbenguie. Ia-i pe cei mai mototoi, că altfel le răstoarnă pe doamnele. Ai dat de mîncare la cal? Bă, e blînd? Sau îi miroase a iapă? Hai, gata. Închide cîinele ăla rău, Moșu-i zice? Moșu, da. Închide-l. Lasă numa’ cățelandrii. Brînza-i gata? Urda? Gata băieți, uite-i că vin. La muncă. Să vadă scriitorii cum muncim noi.
Într-adevăr. Dusterul intră pe poartă și șoferul sare de pe scaun, repezindu-se drept la Ion. „E totul în regulă?” „E.” „Și mielul?” „Și mielul.” „Bine.”
Din mașină mai coboară două femei și doi bărbați. Femeile sînt cam așa: una micuță, brunetă și îmbrăcată-n negru, alta, mai colorată, cu nasul mare și cu ochelari pe acel nas. Un bărbat cu barba albă și cu părul rar, cănit, și ridicat în toate părțile, ca de sperietură și un altul, îndesat, roș la față, tot cu barbă, dar neagră. Din Fordul cenușiu ies alți doi scriitori, dar după căutătură nu-s prea interesanți. Sînt de-ai locului, nu au importanță. Ei știu cum stau treburile. Pe ei nu-i miră nimic.
În schimb, bucureștenii și mai ales bucureștencele se dau mari. Privesc cu atenție, de parcă ar vedea prima dată prapori, cazane, aburi și rufe. Femeile îmbrățișează pe rînd mieii, ba-i și mai iau în vbrațe. Cea micuță urcă pe cal și chiuie. Vasile tunde oaia și berbecul, Ion explică, Nicu, ieșit ca din pămînt, din iarbă verde, îi îmbie cu o țuicuță. Țuicuța alunecă repede, e d-aia bună, nu te joci.
— Și tăiați miei? Și nu vă e milă?
Tînărul roșu la față caută disperat privirea șefului.
— Ba da, dar asta-i viața, trebuie să tai, dacă vrei să trăiești.
— Bine da’ din lînă nu se poate? Din lapte… E păcat de atîta frumusețe.
Ei, la cuvîntul frumusețe, Vasile scapă mașina de tuns.
— Futu-i (zice încet, deși se aude perfect), 50 de bani kilu’, doamnă. Ăsta nu-i preț, e bătaie de joc.
Frunțile scriitorilor se umplu de cute.
— Cîtă exploatare! Tu știi, Vera, cît costă șalul meu? Ăsta, da. E lînă veritabilă, ia, pune mîna. Vezi?
Dar nu-și bat capul prea tare, cînd văd țuica. Apoi vine rîndul cîinilor la șmotruială și la drăgălit. Mai ales cel mic, cu țintă albă-n frunte, e ciugulit de ciulini și purtat în brațe de la dreapta la stînga și de sus în jos. La urmă, punctul unu din program, masa festivă.
— Ioane, zice feciorul roș, încetișor, ce fac, pun și oaie?
— Stai să vedem! Ion își drege glasul.
— Stimați oaspeți, noi n-am știut că… S-a-ntîmplat, să știți, noi n-am vrut, da’ așa a fost să fie… Avem niște păstrămioară… Ziceți că…
Fetele belesc ochii, înspăimîntate, dar bărbații întîmpină vestea cu voie bună. Ochii lor se bulbucă din alte motive.
— Să vie pastrama! Las’, dacă tot e făcută…
Și pastrama vine. Pe masa de lemn se expun bunătățile. Lîngă brînză, ceapa de rigoare, lîngă cărnăret, țuicile și pîinea locului, mare și gustoasă. O vreme, discuțiile stagnează. Altitudinea pune sare și piper pe pofta de mîncare. Vasile își primește blidul lîngă lînă, iar roșcovanul, în spatele ulucilor. Totul e bine, soarele strălucește, tălăngile scapără-n aer. E bine la stînă.
……………………………………
— Hai, nepoate, să bem și noi. Scoate borșul și coastele! A noastră-i fîneața! Să bem!
Seara, scriitorii se strîng la vilă și comentează. Rezerva de brînză e uriașă, iar pachetul cu carne așteaptă focul.
— Ați văzut cîtă sfiiciune? Oameni dintr-o bucată.
— Băi, poporul, băi, poporul! Ce știm noi!?
— Da’ mieluțul? Ai văzut mieluțul? Cred că i-am salvat viața!
— Să bem!

Bagă-ți mințile-n cap

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați:
– Băgați-i mințile-n cap. Într-o zi n-am să fiu prin preajmă și o să se termine rău!

Continuarea aici:

https://www.bookaholic.ro/baga-ti-mintile-n-cap.html

Cursul scurt de vînătoare

Cînd le pipăi, să fie liniște. Și să închizi ochii. Să lași mintea să lucreze. Cu ochii închiși vezi mai bine. Exact așa s-a întîmplat. Era o cîrpă plină de vaselină. Te-ai prins? De ce vaselină? Ca să-i fraierească pe nașparlii. T-ai prins? Cînd omul dă de vaselină i se face scîrbă. Așa, ca cînd dai de un cîrnat mucegăit. Fomiștii ce să știe. Ghiogîrț și își varsă mațele. Da, mă. Era o ascunzătoare. O ascunzătoare atît de bună că și fraierul de-a aruncat-o s-a păcălit! Ochelarii ăștia. Știi de ce-mi zice lumea intelectualu’! Vezi ce etichetă au? Știi să citești, bă? Ia citește! Gî,u,cî,cî,i! Ia zi dacă ai mai văzut așa minunăție?
— N-am văzut, șefu’!
— Și medaleonu’ ăsta norocos. Nu mă despart niciodată de el. Ia zi, ce-au găsit ăia?
— Un litru de Coca Cola, un bec…
— E bun?
— Nu văd de aici, șefu’.
— Și cartoane.
— Aoleu, săracii, tare-s proști.

continuare în http://www.bookaholic.ro/category/rubrici/povestirele-florin-iaru

Voiam să pleci

Liniștea care urmează zdrang-ului ușii e atît de brutală, că-mi vîjîie capul. Încep să strîng, cu gesturi despre care aș putea spune, dacă aș fi scriitor, că erau mecanice. Mai întîi, farfuriile, ce a mai rămas din ele, țăndările, numai bune să-ți tai picioarele. Iau fărașul, peria, apoi dau cu aspiratorul. Aud pe cineva hohotind, de jos. Mă opresc și mă duc la fereastra deschisă. Privesc, aplecîndu-mă, spre curtea interioară. Slavă Domnului, e pustie. Mi se păruse că încă stătea acolo, ca o curcă plouată, implorînd. Apoi, cu ceva nervozitate, am cules harddiskul pe care ascunsesem, hm, subiectul și predicatul sensibile. Să-și bage mințile-n cap, nu m-a cîștigat nimeni la belciuge. Iar am izbucnit în rîs: nici nu știuse, proasta, că avea în mînă răspunsul. Dar așa se întîmplă: nu vezi ce ai în fața ochilor, pentru că aștepți cu totul altceva. O avea pe dușmancă în mînă, putea s-o scoată și la imprimantă, dacă ar fi avut minte. Dar n-a avut. Cînd o apucă pandaliile, e incapabilă să raționeze. Îl întorc acum pe față și pe dos, George îmi spusese că ar avea protecție antișoc. Îl scutur ușor, îl duc la ureche: ceva zăngăne înăuntru…

Continuarea în http://www.bookaholic.ro/voiam-sa-pleci.html