Ultimul singuratic

Sile a ajuns flăcău tomnatec pe neștiute. Mai întîi i-a căzut părul din creștet, apoi, în jurul ochilor a apărut celebra labă a gîștei, apoi toată fața i-a arătat ca o arătură de toamnă. Hainele au început să se lase pe tînjală. Aniversarea celor 55 de ani l-a prins singur cuc. S-a descălțat, a intrat în casă, și-a agățat fulgarinul în cuier, apoi pălăria și-a proptit-o exact în vîrf. Gesturile astea i-au devenit a doua natură, iar Sile știe că, de i le-ar lua cineva, ar muri în clipa următoare.

Împotriva singurătății lui s-au purtat războaie grele. Părinții îi aduceau săptămînă de săptămînă cîte-o năzgîmbă cu poalele gata suflecate, să-i arate pizda. De pizdă îi ardea lui? Apoi, mătușile… Proastele astea au purtat o corespondență acerbă pe tot cuprinsul patriei. Popa, altminteri om întreg la minte, mai că-și pierduse credința încercînd să-l căpătuiască. „Nu se face, mă, Sile. Ce-o să zică lumea. Ce-am vorbit noi? Intră în rîndul lumii, că te bate Dumnezeu.” În celălalt regim, secretarul de partid de la CAP, apoi primarul, apoi șeful de post… Toți, de parcă îi mușcase strechea. Nu mai rămăsese decît învățătorul, văduv neconsolat.

Sile privește în jur. Nici o cută, nici un fir de praf, în casa lui e o ordine de s-o măsori cu rigla. De ce s-ar fi legat la cap? Ridică mileul scrobit de pe televizor, apoi coboară în pivniță să-și aducă trăscăul. Bea cumpătat, mai ales la „Dansez pentru tine”. Și, discret, să nu-l vadă nimeni, lăcrimează pentru nefericirile umanității. În momentul tragic în care un dansator sărman sau o fetișcană orfană se încurcă în pași. Cum a fost fata aia, cu corp perfect, dar cu o cicatrice urîtă pe frunte. Cînd se întoarce, mai mai să-i scape clondirul. Masa e încărcată de sărbătoare: slăninuță cu ceapă, sarmale aburinde, mămăligă de aur, plăcinte poale-n brîu. Sile își bate palmele încîntat și se înduioșează mai tare. E zîna! În sfîrșit, a venit, draga de ea! Vine tot mai rar. Din bucătărie se aude glăsciorul cristalin. „Ce-ți mai dorește inima, iubitule?” N-apucă să deschidă gura, că posesoarea vocii apare în splendida-i nuditate! Are un corp perfect, pielea e toată din plastic roz și strălucitor, fără nici un defect, fără nici un rid! De la distanță ai zice că-i o fetiță. La gît, zgărdița neagră. În mîna stîngă, biciușca. Ah, la spate are, în sfîrșit, un pompon roșu, deasupra feselor, exact ca-n visele lui! Pomponul roșu e bașca.

Locomotiva

Vezi altceva? Depinde de unde privești. Copilul, de exemplu, se tîrîie și trage tare de sforicică. Se uită de jos, de la nivelul solului. Prinsă în crăcanul unui tufiș, locomotiva nu vrea să înainteze. Are roți roșii, cazan negru și dungi galbene. E suficient de realistă – exact cît să zuruie și să țăcănească atunci cînd înaintează – și cît să-i dea micului posesor senzația realității. Numai că acum nu zuruie. Acum s-a încoțopenit și nu vrea nici înainte, nici înapoi. Copilul se enervează imediat și scoate fum pe nări. Sucește sforicica în toate părțile – numai în direcția bună, nu. Încearcă să sucească jucăria. Nu face decît să încurce ițele. Focul și para se transformă în năduf. Se duce și trage cu hotărîre de pulpana bunicului. Dar bunicul doarme dus în șezlong, cu gura deschisă. Lui ce-i pasă?

Puștiul urlă de i se rup rărunchii. Chiar nimeni nu-i descîlcește încurcătura? Șmecher, bunicul îl urmărește nemișcat, cu un ochi semideschis spre cer. Stă răsturnat în șezlongul primitiv. Prîslea îl zguduie și-l tîrnosește în legea lui. Aș, bătrînul nici nu vrea să știe. Vinețiu la obraz, ciupit de vărsat, cu nasul roșu (e adevărat, i-a plăcut șprițul mai mult decît orice altceva pe lume, în rest, om serios), pare acum dezlegat de orice îndatorire pămîntească. Copilul îl înșfacă de un șiret și, spre deosebire de locomotiva încăpățînată din tufiș, izbutește să-l descalțe. Bunicul nici nu se sinchisește. Nici nu clipește. Băiatul trage triumfător bocancul prin curte, chiuie pe limba lui, ăsta e un vehicul mult mai interesant și mult mai puțin previzibil. În sfîrșit, ca o culme a rafinamentului, trece cu încălțarea peste mîna rășchirată a bătrînului, lăsată în iarbă. O dată, de două, de trei ori, ca peste un obstacol.”U-u!” Iar mîna nu răspunde provocării. Rămîne așa, cu degetele-n sus.

În tufiș, locomotiva plînge uitată și împotmolită și își blestemă zilele. Iar mecanicul ei, un omuleț de lemn cît degetul, își smulge părul de necaz. Unde sînt șinele? Șinele au dispărut. Unde e cutia? Jungla i-a înconjurat, cazanul e rece. Dar unde vin ei, încotro se duc? Cine o să-i salveze? Colac peste pupăză, iată în zare, dar nu foarte departe, un uriaș vinețiu răsturnat într-un șezlong, care îi amenință. E nemișcat, nepăsător, se uită fix la cer și pare să le spună într-o limbă străină: „Pe aici nu se trece!”

Liniște în discotecă

Vinerea e cea mai frumoasă zi din lume, de pe univers, dintotdeauna și din viața vieților mele. Aici, în discoteca largă, la zece metri sub pămînt, muzica e exact cum trebuie, muzică de club englezesc, fără fițe, numai expresie. Aglomerația mă înfășoară din toate părțile discjockeul e muci. Băieți și fete cu paharele și sticlele pe sus, fumul e dulceag. Mi-e bine. Mă fîțîi, dau din mîini și din picioare – nu prea tare, sînt o lungancă și știu cum arăt risipită… Cîte unul se ridică pe vîrfuri spre urechea mea și-și debitează prostiile. Le știu pe toate: să ne cunoaștem mai bine, să bem ceva împreună, să i-o iau sus, jos, în colț, direct sub masă. Beau încet, dansez tot mai tare. Îmi sună în minte cuvinte rare, tot mai ciudate și tot mai descojite. Vera îmi dă un cot: sîntem privite, dezbrăcate de la distanță de doi papițoi. Tu-lum-bă-ra-ie. Am repetat cuvîntul de o sută de ori, pe toate ritmurile, pînă mi s-a lipit de creier. Sînt înconjurată de un soi de politețe murdară care sclipește. Acum face explozie în vîrful țuguiat al sălii. Roz, violet, mult electric. Și mai mult electric e în weceuri. Ruj electric, genți electrice, mușama strigătoare, fard cu gust iute. Chiar acum mă îndrept, legănîndu-mă ușor, către toaletă. Aș vrea, totuși, să țină vinerea mult, mult, sîmbătă, duminică, luni, să stau aici, în umezeala vie… Acum am să trag una și noaptea va avea gust, lua-v-ar dracu’! Și chiar dacă am să i-o sug unui nespălat, n-are nici o importanță.

Muzica tace brusc, tăiată cu cuțitul. Băieții și fetele, grașii, rufoșii, slabii, pistruiații se dau înapoi. În discotecă, intră, direct de pe scări, Făt Frumos suprareal, călare pe un cal-curcubeu. Are ochi de foc, scîntei în păr, obrazul îi iradiază fluorescent, sabia e vie și se încolăcește în aer. Lunganca șleampătă se îndreaptă decis către prințul viselor de vineri. Pune mîna pe el, se face tăcere în discotecă. Începe să plouă. Sau poate doar i se pare că plouă, dar n-are nici o importanță.

Camera principală

Primul vine, se putea altfel? Mitică.
După el, dau buzna-n odaie Georgel,
Adina, Guriță, Petra, Niță, Lucian, Vasilica
Neluțu, Evghenii, Camil, Dinu și Rica.
Cu șapte sticloanțe, șase ulcele și cinci pachețele
iată-i pe Gina, Anton, Pașadia și Mălăele.
Asudați, năvălesc veseli Gelu și Melu, Relu și Stelu.
Eleonora-i încurcă, vai, pe Andrei cu Andreea,
Pe Gheorghe cu Gherghina, pe Cecilia cu Emilia sau Pompilia
Și pe Anton cu Antonia. Antoniu se simte nedreptățit
și face o glumă vulgară. Carmencita roșește.
Galina cotcodăcește. Margareta se ofilește. Melu cîntă popește.
Sună la ușă Marius, Victor, Doru, apoi Anca, Alexa și Daria.
Intră Miralena, Miruna, Mirela, de gît, tustrele, cu Abatele Faria.
Nu apucă să zică Mitică: „Mai puteți?”
Că încalecă fereastra fereastră Năică, Costică, Vică și Lică.
Morți de beți.
Fred Vasilescu Lumînăraru vine singur.
Îl înconjoară, pipăindu-l lubric, Gina, Emil, Camil, I G Duca și Nuca.
Stau țepeni lîngă ușa țeapănă de la baiea
Corneliu cu Zelea, Ion cu Gheorghe, Ana, Luca, Teo și Nicolae,
Mugur cu fluier, Laura cu aura, Ghiță, c-o liță
gata să repare lumina.
Cînd lumina revine, albă, lividă, din tavan,
îi descoperă taman
pe Silviu, pe Nora, pe Șeherezada, pe Tania Tina, Tincuța și Tamara.
Dar mai vin, mai roiesc și se-nghesuie
Dobre, Ilie, Oana, Maria, flancați de un lungan, Văsălie.
În camera doldora se-opintesc
Marin și Dorin și Colin și Angela. Marcela, Luiza, Mariza, Cordelia.
Monica, Maricica, Maricel și Costel.
Toț învîrt lălăind polonicu-n găleata cu vin.
Și tot nu se încheie: Dia, Mia, Lia, Gia, Sia, Tia,
Nas în nas și gură în gură
Cu Gil, Bil, Nil, Cos, Tuc, Muc și Puk.
Vin foarte repede, încărcați de cadouri,
Melania și Eugeniu, Curzio și Kurt, Klaus, Louis și Denis.
Telefoanele sună: Pe unde sînteți? Începem fără voi.

Brusc,
Sub picioare
Simt cu toții, deodată, ceva moale.
Strigă cineva, cu vocea tulbure, mică: Care-i acolo?
— Sînt eu, spune, în spume, Mitică. Afară. Ieșiți afară!

 

Jumătate

Jumătate bărbat
așezat, într-o bună dimineață,
în fața unei jumătăți femei
la o masă rotundă,
sub o umbrelă creață.

Jumătate a plecat departe, acolo
unde sfertul femeii secrete
stă la o fereastră
dar cu fața la perete.
Pe perete e un tablou,
și sub tablou, o optime
de soț, fără soț,
din care o solitară șaisprezecime
a fugit în lume.
În lumea sutimilor
a miimilor, a milionimilor
care caută îndîrjite
cuvinte potrivite sau doar otrăvite.

Dar aici, pe lumea noastră,
jumătatea femeie de la masa rotundă,
cu o ceașcă de cafea aburindă în față,
potrivește absentă floarea din glastră,
în timp ce cafeaua îi cade
în poala albastră.

Nimeni nu spune nimic. Nici o jumătate.
Poate că au plecat forte departe și mai departe.
Jumătate chelner spală podeaua,
înjurînd, printre dinți, dar numai pe jumătate.

Jos realitatea!

Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori, poezia-cetății –
poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor!
În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg
să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți,
tu violezi cartea de bucate! Sta-ți-ar în gîți!
Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă.
Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!
Creier de cerneală pe sugativa-mbîcsită.
Cine linge prospectul alunecos al erecției pe sine se scapă.
Tu-i mama ei de hîrtie boțită!
Țipetele grase – graffiti mînjite de rapsozi populari.
Țipete rotunjite cu sprayul pe mur!
Țipetele – pe înțelesul gras al poporului –
îți îndeasă manuscrise grase, ca pe mînă, în cur.
Cînd luna se schimonosește la mine
tăind din realitate omuleți de carton presat,
eu îmi șterg pressepapierul de sexul tău imprimat…
Poezia e o rețetă de slăbit. Arta e în slujba umanității.
Un vers e foarte folositor dacă se reproduce orbește!
Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat:
limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat
orgasm în celofan cu aromă de pește.

 Iar viața se spală pe mîini de tot ce citește.

 Jos realitatea / Căci s-a prostituat!

Moș visează

Îl cheamă Moș, iar Moș visează cît e vara de lungă. E și de înțeles, suferă de sindromul exploratorilor pierduți, care, exilați sub cerul de smoală și jinduind la mîncărică și căldură, au viziuni încărcate de caviar, șampanie și femei. Cu cît izolarea e mai intensă, cu cît neputința e mai deasă, cu atît visele o iau razna mai iute și mai departe.
Ei bine, vara, eroul nostru se plictisește de moarte și se simte ca o fiară vîrîtă-n cușcă. Sania e grea ca o piatră de moară, iar renii stau ascunși în mîl, ițindu-și numai botul. Pe nările fremătînd fără odihnă roiesc nori grei de țînțari. Așa că nu-s buni de nimic, nervoși și hăituiți.
De aia, Moș doarme cît e ziulica de lungă, iar noaptea își îndoaie somnul cu lapte de ienupăr. Într-una din zile a visat cel mai frumos și mai trist vis din viața lui. Era copil, cam pe la vreo 13-14 ani. Se afla taman în curtea școlii. Încinsese un fotbal cu băieții, pe viață și pe moarte. Diriginta se retrăsese plictisită. Ei nu-i plăcea fotbalul. Proful de sport îi încurca, fluierînd alandala și comentînd inutil orice fază litigioasă. Dar vreo trei fete își fluturau rochițele și picioarele ca niște bețe de mătase luminoasă, cocoțate în tribuna improvizată. Printre ele, Adriana, fata viselor lui secrete. Îngropase numele Adrianei într-o scorbură, la bunici – și se simțise mai ușurat. Acum fata îl susținea cu pumnii strînși. Erau în joc prestigiul clasei și gloria eternă. „Hai, Moșule!” i s-a părut lui că aude, ca în vis. Exact atunci, în ultimul și încîlcitul minut al partidei, a căzut înaintașul lor în careul advers. A căzut ca prostul, dar arbitrul a fluierat și a dat penalty. Cine să execute? El. Și-a luat avînt, s-a uitat scurt, pe sub sprîncene, la Adriana, și a tras. Bară, out! Și bucuria a zburat.