Tovarășa zilei

Am văzut moartea
cînd i-a astupat gura lui Mircea Nedelciu
cu mîna.
Cu mînă moartă.

Moartea
nu e frumoasă, urîtă, deșteaptă sau neîndurătoare.
N-are nici o putere.
Nu exprimă nimic.
Nu e romantică, pudică, visătoare.
Nu e nobilă, veselă.
Nu e de niciăieri, ea nici n-are treabă cu omul.

Însă are la ea garda de corp:
o mînă moartă
cu cinci degete.
Tocmai ciunga asta i-a băgat-o pe gît
încet, fără pauze.

Cînd Mircea Nedelciu a deschis gura,
am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie
pumnul înmănușat.

Am vrut să spun
(ah, blestemată îngîmfare poetică):
mănușa de sticlă îi purta la degetul mic
sufletul voalat.
Dar nu e adevărat.
Mircea nu merită o balivernă poetică.
Mîna moartă a rămas înfiptă în gîtul lui
pînă l-a sufocat.

Camera principală

Primul vine, se putea altfel? Mitică.
După el, dau buzna-n odaie Georgel,
Adina, Guriță, Petra, Niță, Lucian, Vasilica
Neluțu, Evghenii, Camil, Dinu și Rica.
Cu șapte sticloanțe, șase ulcele și cinci pachețele
iată-i pe Gina, Anton, Pașadia și Mălăele.
Asudați, năvălesc veseli Gelu și Melu, Relu și Stelu.
Eleonora-i încurcă, vai, pe Andrei cu Andreea,
Pe Gheorghe cu Gherghina, pe Cecilia cu Emilia sau Pompilia
Și pe Anton cu Antonia. Antoniu se simte nedreptățit
și face o glumă vulgară. Carmencita roșește.
Galina cotcodăcește. Margareta se ofilește. Melu cîntă popește.
Sună la ușă Marius, Victor, Doru, apoi Anca, Alexa și Daria.
Intră Miralena, Miruna, Mirela, de gît, tustrele, cu Abatele Faria.
Nu apucă să zică Mitică: „Mai puteți?”
Că încalecă fereastra fereastră Năică, Costică, Vică și Lică.
Morți de beți.
Fred Vasilescu Lumînăraru vine singur.
Îl înconjoară, pipăindu-l lubric, Gina, Emil, Camil, I G Duca și Nuca.
Stau țepeni lîngă ușa țeapănă de la baiea
Corneliu cu Zelea, Ion cu Gheorghe, Ana, Luca, Teo și Nicolae,
Mugur cu fluier, Laura cu aura, Ghiță, c-o liță
gata să repare lumina.
Cînd lumina revine, albă, lividă, din tavan,
îi descoperă taman
pe Silviu, pe Nora, pe Șeherezada, pe Tania Tina, Tincuța și Tamara.
Dar mai vin, mai roiesc și se-nghesuie
Dobre, Ilie, Oana, Maria, flancați de un lungan, Văsălie.
În camera doldora se-opintesc
Marin și Dorin și Colin și Angela. Marcela, Luiza, Mariza, Cordelia.
Monica, Maricica, Maricel și Costel.
Toț învîrt lălăind polonicu-n găleata cu vin.
Și tot nu se încheie: Dia, Mia, Lia, Gia, Sia, Tia,
Nas în nas și gură în gură
Cu Gil, Bil, Nil, Cos, Tuc, Muc și Puk.
Vin foarte repede, încărcați de cadouri,
Melania și Eugeniu, Curzio și Kurt, Klaus, Louis și Denis.
Telefoanele sună: Pe unde sînteți? Începem fără voi.

Brusc,
Sub picioare
Simt cu toții, deodată, ceva moale.
Strigă cineva, cu vocea tulbure, mică: Care-i acolo?
— Sînt eu, spune, în spume, Mitică. Afară. Ieșiți afară!

 

Jumătate

Jumătate bărbat
așezat, într-o bună dimineață,
în fața unei jumătăți femei
la o masă rotundă,
sub o umbrelă creață.

Jumătate a plecat departe, acolo
unde sfertul femeii secrete
stă la o fereastră
dar cu fața la perete.
Pe perete e un tablou,
și sub tablou, o optime
de soț, fără soț,
din care o solitară șaisprezecime
a fugit în lume.
În lumea sutimilor
a miimilor, a milionimilor
care caută îndîrjite
cuvinte potrivite sau doar otrăvite.

Dar aici, pe lumea noastră,
jumătatea femeie de la masa rotundă,
cu o ceașcă de cafea aburindă în față,
potrivește absentă floarea din glastră,
în timp ce cafeaua îi cade
în poala albastră.

Nimeni nu spune nimic. Nici o jumătate.
Poate că au plecat forte departe și mai departe.
Jumătate chelner spală podeaua,
înjurînd, printre dinți, dar numai pe jumătate.

Jos realitatea!

Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori, poezia-cetății –
poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor!
În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg
să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți,
tu violezi cartea de bucate! Sta-ți-ar în gîți!
Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă.
Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!
Creier de cerneală pe sugativa-mbîcsită.
Cine linge prospectul alunecos al erecției pe sine se scapă.
Tu-i mama ei de hîrtie boțită!
Țipetele grase – graffiti mînjite de rapsozi populari.
Țipete rotunjite cu sprayul pe mur!
Țipetele – pe înțelesul gras al poporului –
îți îndeasă manuscrise grase, ca pe mînă, în cur.
Cînd luna se schimonosește la mine
tăind din realitate omuleți de carton presat,
eu îmi șterg pressepapierul de sexul tău imprimat…
Poezia e o rețetă de slăbit. Arta e în slujba umanității.
Un vers e foarte folositor dacă se reproduce orbește!
Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat:
limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat
orgasm în celofan cu aromă de pește.

 Iar viața se spală pe mîini de tot ce citește.

 Jos realitatea / Căci s-a prostituat!

Unde sînt

Dar unde sînt cele ce nu mai sînt?
O mînuță mică, mică, mică și transparentă
mă trage de poale:
— Aloo… domnu poet’… aicea sînt!
Mă bate pe umăr instrucția de front:
— N-am plecat nicăieri.
Mă cuprinde pe la spate mirosul cald, mirosul jilav
al unei pipăieli:
— N-o să ne despărțim niciodată.
Mi se pune pe față batista cărnoasă a poeziei.
— Cucu, eu aici eram / zise micul marțian.
Și o revistă porno, prima, asudată Și dezbrăcată
se răsfoiește cu cărnuri tremurînde:
— Vrei s-o facem acum, numai noi?
Clătesc o înjurătură
Și iese o voce pițigăiată. Se proptește cu brațele-n șolduri.
Vocea se rățoiește la mine:
— Taci dracului din clanța aia de gură!
Naște pe stradă o fotografie nocturnă. Pleosc.
Sare un iepure din pălărie, se rupe-n viteză o trotinetă
se îmbată prima beție.
— Păzea, că borăsc!
Un radio Albatros fluieră pe undele scurte.
Pumnul nopții mă face să văd stelele verzi:
— Eu nu mă mișc de aici.
Prima ejaculare spune cu mîndrie pionierească
Și cu mîna pe inimă:
— După mine, potopul.
Și acoperă lumea.
Grădinița de ciudățenii mă înconjoară.
— N-am plecat nicăieri, ai să vezi,
o să fie bine!
Mă pipăie să mă trezească la realitatea bizară.
Mă somează mă dansează mă electrocutează
pînă-mi bufnște pe nas
fumul de la prima țigară.
Sînt în altă parte
sînt în altă țară…

Dusîntors

Ea coboară din pat.
Cu vîrgul degetelor de la picioare
atinge podeaua rece
și podeaua se înfioară.
Apoi pleacă la baie, goală, perfectă,
cu sînii în vînt,
futută perfect.
A fost prima noapte și eu nu mai încap de fericire,
în patul cu miros înțepător.
Cînd se întoarce,
e înfofolită în capot,
părul decolorat e o claie de fîn,
picioarele cu tîrlici sînt un monument de varice,
Iar cînd se întinde, gemînd,
o mică bășină alină așternuturile.

Dacă închid ochii (oho, i-am închis),
sînt iar tînăr ca păsările cerului și
ea încă se gîndește dacă merită să-și părăsească fericirea călduță a primei nopți
pentru a merge la baie.