Explicații

De luni, 5 decembrie a.c., cei care doresc să obțină o părere sau o expertiză pe lucrările lor literare pot trimite documentul în format .doc, .docx, .odt, .rtf, .rtfd, .pages, .bean (exclus .pdf, întrucît notațiile în pdf se fac cu mare dificultate), pe adresa:

floriniaru@icloud.com

Trebuie spus că nu analizez și nu certific teatru, eseu, critică literară. Singurele genuri la care pot spune că mă pricep sînt proza și poezia.

Fiecare dintre solicitanți va primi acces personalizat și secret(cu parolă) pe acest site. Din momentul în care banii intră în cont, termenele sînt următoarele:
1. Pentru poezie, o săptămînă;
2. Pentru proză scurtă, două săptămîni;
3. Pentru roman, trei săptămîni.
Discuția cu autorii se face la fel, personalizat și secret.

Îmi rezerv dreptul de a refuza documentele care nu au diacritice, conțin elemente multimedia, au formate needitabile sau care nu au caracter literar. De asemenea, dacă numărul solicitărilor depășește cantitatea rezonabilă de text pe care o poate parcurge cineva cu seriozitate și profesionalism, voi propune autorilor alte termene.

Cum se face plata?
Pentru persoanele din țară, contul este deschis la Unicredit (contul va fi comunicat personal).
Pentru persoanele din străinătate, contul de PayPal, euro sau dolari (adresa va fi comunicată ulterior).

Pentru cei care nu au datele la care se referă această postare, ofer linkul pentru articolul anterior:
https://floriniaru.wordpress.com/2016/12/02/diagnostic-literar/

Anunțuri

Diagnostic literar

cropped-img_12-10-13_49c8304c-b4ea-426c-8e99-c1a64e5e624f1.jpgÎn foarte scurt timp, voi deschide un sait de „diagnostic literar”.

Argument:
Sînt rugat de cel puțin o sută de ori pe an să citesc cîte un manuscris.
Poate că e frumos, altruist sau nobil, dar e cam mult. E contraproductiv. Îmi consumă timpul. Am făcut asta dezinteresat, dar s-a sfîrșit. De aceea, deschid o mică afacere corectă și echitabilă, pe principiul îmi dai, îți dau. Eu citesc manuscrisele, iar autorii mă plătesc pentru asta. Apoi ei primesc un răspuns profesionist și dezinteresat.

Acestea sînt tarifele:
Poezie: 100 de lei (max. 60 de poezii); 200 de lei (max. 120 de poezii). Ce depășește această cantitate nu mai citesc. Ce-i mult nu-i poezie.
Proză scurtă: 300 de lei
Roman: 500 de lei (pînă la 500 de pagini) și tot așa mai departe, proporțional cu numărul de pagini.

Ce primiți de banii ăștia:
Vă citesc opera. De la cap la coadă, indiferent de calitate. Vă spun la sfîrșit, argumentat, de ce e bună sau nu. Cam pe unde ați greșit și pe unde trebuie să reveniți. Ce nu înțelege cititorul. Ce nu merge pe piață. Ce e vechi și nouă toate. Într-un cuvînt, o pre-redactare, din care orice om cu capul pe umeri să înțeleagă ce șanse are sau ce mai are (dacă mai are) de făcut.

Ce nu primiți de banii ăștia:
Recomandări către edituri. Laude în presă sau on line. Recunoașterea valorii. Intervenții sau vorbe bune la criticii literari. Postări pe Facebook. Minciuni.
Nu primiți nimic nemeritat sau de care nu aveți nevoie. Și, mai ales, nu stăm la discuții, că de ce, că stai să vezi, ori că: „Te-am plătit, trebuie să mă lauzi.”

Bonus:
Tarifele nu se discută. Totuși, în cazul în care descopăr un talent ieșit din comun, sau o speranță certă, voi da bani înapoi, proporțional cu talentul. Pentru că talentul se (răs)plătește.
Iar autorii respectivi vor avea și vizibilitate on line, și recomandări. Pentru că merită.

P.S.: Înțelegerea nu implică, cu nici un chip, corectură, intervenții sau modificări de text. Toate astea fac obiectul unor meserii diferite: redactare și corectură.

Atenție! Nu citesc manuscrise sau documente deja publicate.

Și iar atenție! Acesta nu e un serviciu de „critică literară plătită”. E doar un răspuns profesionist pornind de la un manuscris inedit, prin care autorului să i se confirme sau infirme unele convingeri, să i se indice punctele bune sau slabe, să știe (eventual) ce mai are de făcut, dacă, într-adevăr, mai e ceva de făcut.

Tovarășa zilei

Am văzut moartea
cînd i-a astupat gura lui Mircea Nedelciu
cu mîna.
Cu mînă moartă.

Moartea
nu e frumoasă, urîtă, deșteaptă sau neîndurătoare.
N-are nici o putere.
Nu exprimă nimic.
Nu e romantică, pudică, visătoare.
Nu e nobilă, veselă.
Nu e de niciăieri, ea nici n-are treabă cu omul.

Însă are la ea garda de corp:
o mînă moartă
cu cinci degete.
Tocmai ciunga asta i-a băgat-o pe gît
încet, fără pauze.

Cînd Mircea Nedelciu a deschis gura,
am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie
pumnul înmănușat.

Am vrut să spun
(ah, blestemată îngîmfare poetică):
mănușa de sticlă îi purta la degetul mic
sufletul voalat.
Dar nu e adevărat.
Mircea nu merită o balivernă poetică.
Mîna moartă a rămas înfiptă în gîtul lui
pînă l-a sufocat.

Îmblînzirea

— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască.

Cuprins de chiar această turbare, bărbatul se învîrte ca o fiară înjunghiată. Turbat şi înjunghiat – exact sentimentul care-l macină. Ah, dac-ar avea o putere – ba nu, las-o pe asta cu puterea, la ce-ţi trebuie să fii forţos şi neputincios, ah, dar dacă s-ar transforma într-o muscă, să zboare pe urmele ei, s-o descopere, să-i trîntească adevărul în faţă? Să-i spună dintr-o suflare: “Curvo!”, apoi să-i arunce în faţă… Oftează, ce, ce altceva poate arunca pe faţa ei o muscă decît un bîzîit? Nu, o muscă nu e chiar bine. “Ai să vezi tu, într-o zi!” – i-ar spune atunci zburătoarea, cu grai omenesc. Te pomeneşti că ticăloasan e-n stare să-l zdrobească din poigné cu pliciul. Dar de unde plici în cele mai intime momente? Și nerușinate! Se îneacă. Îl doare pînă în stomac. Iluzia extincţiei însă îi creează satisfacţii profunde, dulci-tămîioase şi leşinătoare, nițel cam infernale. Ceea ce nu-l împiedică s-o vizualizeze în cele mai lascive poziţii, practicînd cele mai deşucheate jocuri ale supunerii şi nesupunerii, îndrăznind ceea ce nici el, cu gîndul ori cu fapta, nu făptuiește în pat. Iar faptul că nu-şi poate imagina îl chinuieşte şi mai tare. Oare ce face, cum face şi, mai ales, cu cine? La ora asta!

Continuare în http://www.bookaholic.ro/imblinzirea.html

Un tip solid și asudat, din mulțime

Pentru Izabela

Bă, nene, nu te mai uita aşa la mine! Să fi fost tu în locul meu, te căcai pe matale, cît ești tu de mare, ascultă-mă ce-ți spun! Și nu te da lebădă, nu te rîdea, aoleu, ești prost. Zău, mă-nfurii, stai nițel și după aia să vorbești, dacă-ți mai dă mîna. Eram azi dimineață lîngă stația lui unu, la Bucur Obor, voiam să trec, dar știi că acolo e nebunie, merg șoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar și așteptam să treacă puhoiul, eu și încă vreo douăzeci de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid și asudat, așa, ca tine, a zis tare, să audă lumea: “Ăștia ar trebui omorîți de mici.” Io n-am înțeles atunci care ăștia, da’ acum, cînd mă gîndesc, cred că tot despre șoferi era vorba. Ce, nu puteau și ei să facă o pauză? Bă, și n-apucă ăla să termine de vorbit, că dă ochii peste cap și cade pe spate și trosc! cu tărtăcuța de ciment, de două ori, ca o bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă? – nu, stînga, asta-i stînga? Asta. Îi tremura. Și s-a pișat pe el instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început să strige: “Să vină salvarea! Să vină SMURDU, de ce nu vine, de ce se ascund?”, mă rog, prostii. Unde să vină? Cînd să vină? Însă cîțiva au și pus mîna pe telefoane și au sunat la 112. Altcineva a strigat: “E vreun doctor pe aici?” Nu era, ce, doctorii cresc în stradă? Da-ți spun, imediat s-a strîns lumea ca la urs. “Să-i facem ceva, nu vedeți că moare?” “Nu vă-nghesuiți așa, n-are aer!” Unu’ mai curajos i-a pus urechea pe piept și a zis: “Hai că nu-i mort încă. Respiră.”

Sînii verzi

Deși are numai cincisprezece ani, vîrstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvîntul efectiv e ca viața. Și asta pentru că Dumnezeu a fost pricinos și nedrept. Ca orice fată de vîrsta ei, Adela se privește și se apreciază numai prin ochii băieților. Poa’ să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă privirile lacome ale bărbătușilor o încolțesc și o dezbracă rînd pe rînd, lupta e pierdută. Adela nu știe că respectul de sine vine odată cu vîrsta. De aceea, ea se urăște la disperare. Nu se va privi vreodată cu dragoste. E convinsă de asta.
Să spunem, deci, ce o doare: Adela are sînii mici. Foarte mici. Doar dacă își bombează pieptul și își îndeasă vată-n sutien, mai poate doar pretinde că face cute la bluză. În fiecare dimineață și-i contemplă în oglindă. Le vorbește frumos, îi imploră: hai cu mama! Zadarnic! Oricum, are cincisprezece ani și știe că, singuri și nesiliți de nimeni, nu vor mai crește niciodată. Cuvîntul “niciodată” îi aduce lacrimi în ochi.
Ascunsă aici, sus, pînă își rezolvă mama și ăla problemele, și, colac peste pupăză, prizonieră a fratelui mai mic, Adela e gata de luptă. A strîns mărar din greu și a preparat o tinctură miraculoasă. Acum, ascunsă în pod, se dezbracă pînă la brîu și-și aplică, grijulie, compresele verzi. Mărarul face minuni, iar tinctura e suma sumelor. Apoi își ia o carte și citește. Ce altceva poți face, cînd ești singură pe lume? Citind, pînă și timpul trece mai repede. Senzația neplăcută dispare iute, pentru că Adela e o cititoare pasionată. Intră în carte ca în baie și se scufundă în spuma depărtărilor. Din cînd în cînd, se surprinde întrebînd cu voce tare dacă domnul Darcy s-a uitat vreodată la decolteul domnișoarei Elizabeth Bennet. Și dacă a avut ce vedea.

Continuare în http://www.bookaholic.ro/sinii-verzi.html

Două cuvinte

Prin fereastra deschisă se rostogolește pînă jos, în curte, strigătul furios al Anei:
— Puță mică, nu mai răcni la mine, ce te tot rățoiești, puță mică?
O secundă, pînă se stinge ecoul, și cearta se taie ca maioneza. Cuvintele râmîn înfipte în gîtul lui Paul. Năuc ca un boxer atins la ficat, primul lucru care-i trece prin cap e să se repeadă la fereastră. Se uită în jos, apoi în sus, apoi închide fereastra.
— Ce-ai spus? Ce-ai spus, nenorocito?!
Pe Ana o pufnește rîsul. Ia te uită. L-a făcut din două vorbe. Și rîde, rîde…
— Cum, mă? – se revoltă Paul. Ce tot spui tu acolo? Vorbește ca oamenii… Adică… adică… acum îmi spui? Îmi spui mie, mie, că… Acum te-ai găsit? Da’ de unde ai scos-o? Cum îndrăznești… – dar vocea lui scade în intensitate. (Voia să spună “curvo!”) E lovit unde-i greu voinicului.
Paul nu mai are chef de nici o ceartă. În zadar încearcă Ana să-l împace. Bărbatul mîrîie, rănit de moarte. Se culcă singur pe canapea și nu scoate nici un cuvînt. Adoarme greu, nu înainte de a se duce tiptil în baie, unde și-o măsoară, în fața oglinzii. “Ce prostie! Ce căcat! Ce proastă! Ce căcat! Plec. Mîine plec.” Dar somnul vine greu. Și coboară peste el o boare de depresie ușoară ca pînza de păianjen.

Urmare în http://www.bookaholic.ro/doua-cuvinte.html