Bagă-ți mințile-n cap

Ionel îl privește pe doctor cu neîncredere. În vârful instrumentului strălucește cu muci boaba de fasole, proaspăt scoasă din nas. Acum o săptămână fusese o mazăre, extrasă cu aceeași dibăcie din ureche. În urmă cu o lună, îi dăduse purgativ, pentru cheița de la sipetul bunicii. Bunica s-a cam strîmbat, dar a primit înapoi prețioasa sculă. Apoi doctorul s-a întors către părinții resemnați:

– Băgați-i mințile-n cap. Într-o zi n-am să fiu prin preajmă și o să se termine rău!

Continuarea aici:

https://www.bookaholic.ro/baga-ti-mintile-n-cap.html

Reclame

Invitatul grăbit

Micuța Dora îl așteaptă de o săptămînă pe moș Crăciun. Nu știe prea bine. Să se bucurenfricoșeze ca la dentist, ca la Mall, ca la piscină? În căpșorul unei fetițe de cinci ani, cu zulufi, codițe, săndăluțe, cercei roșii, ineluș translucid și, pe deasupra, încălțată cu pantofii roșii, din piele întoarsă, ai mamei, trec gînduri pe care nu le poți pricepe niciodată. Îl ține minte vag pe moșul de anul trecut. E o imagine de vată, din care mai supraviețuiește un nas lung, roșu, fornăit și un parfum care îi aducea aminte de bunicul. Nu știe încă: adierii i se zice lavandă. Mama bombăne deseori: „Mai schimbă și tu, tată, odioșenia aia…” „Ei, ce știți voi?” – răspunde el, invariabil.

Sub vălătucul de haine roșii, în care uriașul se împiedicase, ar fi trebuit să fie tataie. Dar tataie nu are părul alb, ci negru ca pana corbului, cu o margine deschisă la baza capului. De multe ori, ea îi face codițe și rîd împreună ca doi buni prieteni. Însă moșul ăla era cam ciudat. În primul rînd, vorbea fonfăit, prea aproape de ea. Apoi, a săltat-o de pe un genunchi pe altul pînă i s-a aplecat, rîzînd prostește. Și nici cadourile n-au fost prea grozave. Le văzuse în dulapul cel mare, ascunse după saltea. Un moș deștept i-ar fi adus altceva, dacă era un moș deștept. Dar toți moșii – și asta o știe de la tata – ar trebui lichidați. Cu excepția bunicului, firește.

Numai lui i-a mărturisit micuța Dora dorințele ei cele mai secrete. Iar el s-a jurat solemn că o să scrie o scrisorică în numele ei și că, numai pentru ea, Moș Crăciun va veni înainte de vreme. De aceea, cînd, în casa tăcută, adormită, ușa se dă ușurel deoparte, Dora știe. E el. Pentru ea a venit. Și, cu o voce înăbușită, tremurătoare, moșul o roagă să-i facă loc lîngă ea în pătuț și să nu-i fie frică. „Ți-am adus, zice el în șoaptă, foindu-se și foșnind printre bulendre, cel mai frumos dar din lume… Șșș!”

Fugarul

Putem vedea totul, numai de-am ști unde să ne uităm. Ah, dacă ar fi ajuns la concluzia asta mai devreme! Începuseră căutarea de jos, din pivniță, pînă sus. Sistematic. Au cotobăit după butoaie, au răsturnat putina cu borhot, au răscolit lada cu vechituri. Femeia s-a înduioșat cînd a dat de botoșei. Privirea lui, însă, încărcată de reproș, a oprit-o din visare. A simțit atunci nevoia să-i dea peste nas: „E numai vina ta. Nu-ți pasă, nu ți-a păsat niciodată.” „Tu vorbești? Mai degrabă aș vorbi cu ghetele mele decît cu tine!” S-au oprit. Era ridicol să se certe la lumina lanternei, în pivniță. Auziseră de cazul copiilor înecați în făină. Numai că ei nu au făină. Nici mălai. Numai vechituri. Nimic altceva. Au controlat cleștii, patentul, bomfaierele, cablurile electrice vechi. Nici o urmă. Cel puțin, sub pămînt era totul în regulă. Căluțul de lemn, acum desfăcut, dormea în praf și-ntre păienjeni. Au urcat și apoi au luat parterul la refec. Sub pat, în cuptorul aragazului (deși era prea mic să încape ditamai băiețelul înăuntru), apoi în frigiderul vechi, Fram, pe care nu-l puteai deschide decît din exterior. S-au temut o clipă, mai mult decît ar fi putut spune. Acum bărbatul se pregătea cu reproșurile: „Gură cască, să vezi tu dacă…” Congelatorul vecin îi privea încruntat, ca o piază rea. Nu era nici aici. Slavă Domnului. Au făcut o pauză și și-au reluat cearta de unde o lăsaseră. „Cum o cheamă pe nenorociata aia, curva aia împuțită!” „Ești nebună, ești jalnică, mi-e milă de tine!” „Ai să vezi tu milă cînd i-oi scoate ochii!” Cu toate astea, li se strîngea inima. Măcar d-ar fi fost atenți la copil, un pic, dar cît de atent să fii dacă divorțezi, te cerți de moarte și, mai ales, ameninți cu sinuciderea, cu crima și cu distrugerea definitivă?

Au admirat neputincioși toată bucătăria, pusă la punct, căutînd un colțișor. Cuțitele, satîrul, chibritele. „Unde e insecticidul, căscato?” Toate erau la locul lor. Televizorul zumzăia în sufragerie. Și doar îl lăsaseră acolo, cuminte, în vîrful canapelei, la desene animate. Unde a dispărut? Unde s-a ascuns? „Tu, cu zbierele tale, de cîte ori ți-am zis că să nu ne audă copilul?” Au răsturnat canapeaua. Obișnuia să se vîre aici, în lada de așternuturi, să se ascundă. Aștepta și cu orele. Dar nici în ladă n-au găsit nimic. Începuseră să obosească, tot mai deciși că vinovatul e celălalt! „Unde ți-au fost ochii? E copilul tău!” La etaj erau mai puține pericole. Totuși, au răsturnat hainele din dulapuri, au scos valizele din cotloane. Cuprinși de disperare s-au urcat amîndoi pe acoperiș, pe scărița îngustă. Geamlîcul era întredeschis. Aici, rezerva de cuvinte s-a sfîrșit, tăiată de cel mai rău dintre presentimente. Au ieșit să scruteze orizontul și împrejurimile. Au privit lung pe coș, în jos. Nimic. Totuși, amîndoi au văzut, în același timp, puțul din fundul grădinii, abandonat și descoperit.

Au fugit, cuprinși de un fel de disperare, către el. Păianjenii le-au dat de știre că nu trecuse nimeni pe acolo. Au izbucnit în imprecații, la unison: „Ai zis că îl bați în cuie, unde ți-a fost capul?” „Tu vorbești? Trebuia să-mi spui, da’ tu staaai așa și nu faci nimic!” Și, totuși, n-avea unde să dispară fără ghetuțe. Ghetuțele cuminți din sufragerie le atrăseseră, primele, atenția. Și locomotiva de lemn, abandonată. Și liniștea. Băiețelul rîdea tot timpul la desenele animate. Au ieșit pînă la poartă, au scrutat strada.

— Să dăm telefon la Poliție, zise bărbatul, cu voce neagră de supărare. Se mai învîrti fără rost cîteva clipe, rușinat că trebuie să apeleze la alții și cu convingerea că s-a petrecut ceva ireparabil, rușinos. Apoi, cu mîna pe receptor, îi spuse femeii, cu voce stăpînită, să închidă televizorul de unde desenele animate chicoteau, că se făceau de rîs. Păcat. În clipa aceea, băiețelul, ascuns după girafa portocalie, dispăru pentru totdeauna din viața lor.

De pe Pămînt în Lună

Gigel era un băiat ca toți băieții. Asta pînă la cincisprezece ani, cînd ceilalți au lăsat-o mai moale cu crescutul. Așa că de Crăciun a făcut un metru nouăzeci, iar de Bobotează, doi și zece. În Ajun s-a îndrăgostit de Augustina, a fost fericit, au dansat, s-au pupat. Era cel mai înalt, cel mai arătos. Pînă-n Revelion, Augustina a fost mîndră nevoie mare de proaspătul ei iubit, ca, de sfîntul Vasile, să ajungă la concluzia că e prea mult ce-i prea mult. Primăvara cu razele ei înfiorate l-a găsit pe Gigel la trei metri, iar luna crudă a lui april, la patru. Deja trecuse de turla bisericii. Iar vara, se știe, găliganii cresc în voie.

La început, Gigel s-a-ntristat. A suferit. Cel mai greu, pentru un adolescent, e să fie deosebit de ceilalți. Numai că, la el, schimbările erau atît de dramatice că nici proful de sport, tare mîndru de noul lui baschetbalist, n-a mai putut ține ritmul și a cedat nervos. Gigel a rămas cu părinții, care se uitau neputincios de drăgăstoși la el. L-au hrănit cu furcile, apoi cu prăjinile, apoit cu funicularul, modificat de meșterul comunei. Cum se întîmplă de obicei, Gigel a devenit ținta distracției publice. Cel mai mult l-au durut hohotele îndepărtate ale Augustinei. Îndepărtate pentru că îi despărțeau, la nici douăzeci de ani, un kilometru jumătate.

I-a fost frică să nu se sufoce la înălțime. Dar lipsa aerului nu-i dăuna deloc. Păsările, avioanele și sateliții îl salutau în fiecare dimineață. La douăzeci și trei de ani, stratosfera era patria lui. La douăzeci și opt, uitase de unde venea. Doar stelele și Luna îi mai trezeau interesul. Într-o zi, a văzut astrul nopții venind spre el, rece, mort și strălucitor. A întins brațele, înstinctiv, și Luna s-a cuibărit cuminte în sufletul lui.

Scorpionul ipocrit

Sezonul e pe sfîrșite. Seara e nițeluș răcoare, așa că, la cină, pe terasă, vezi niscaiva șaluri, ba chiar și pantaloni groși. Marea foșgăie în întuneric. Zgomotul ritmic creează un soi de înfiorare blajină. Îți vine să-ți bagi capul între umeri și să te scuturi o clipă.

Domnul o curtează pe doamna de cîteva zile. Înaintează precaut, ca și cum ar fi cu gîndul aiurea. Doamna are o fetiță cu nasul julit, blondă și pufoasă ca o păpădie. Domnul știe cum să se poarte cu copiii. A cucerit-o-n bazin, aruncînd-o-n apă cu grație și solicitudine. Așa că puștoaica îl caută de fiecare dată, îl ia de mînă și îi poruncește: „Mai vreau!” El oftează, ca și cum s-ar scuza față de mămică, apoi îi face toate poftele. Îi ia înghețată, balon, evantai, ochelari de soare ieftini, în formă de inimioare. Apoi ridică din umeri, nevinovat și complice. E singur și ce copil frumos! Doamna e suspicioasă, dar oarecum ușurată că nu i se fac avansuri pe față. O, nu. Iată un domn serios! Patruzeci și cinci de ani, curat, serviabil și, mai ales, dezinteresat.

Vînează mămici singure. E mai simplu, fără complicații. Le lovește exact în inimă. Sau în zona inimii. În ciuda maternității posesive și exclusive din timpul zilei, sau chiar din cauza ei, nici o mămică nu ar spune nu unei mici aventuri, dacă e singurică. Mai ales, repet, dacă petentul e spălat, curat, politicos, manierat, binevoitor, vorbește bine, nu-și suge dinții și nu-și plimbă, una, două, mîna pe la sex. Într-un fel, o mică aventură are adierea unei răzbunări tîrzii și fără obiect. E evident, de vreme ce tatăl natural nu mai are ce căuta în viața ei, în viața lor. Așadar, doamna știe. Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Ea vede cum domnul i-a înconjurat păpădia cu grijă aproape paternă. Au complotat, copilărește, deasupra căpșorului floricicii, pentru binele floricicii, ca doi vechi prieteni.

Domnul știe că, acum, a izbutit să parcurgă traseul întortocheat din mintea încețoșată a femeii coborîndu-și pașii numărați în mintea nevinovată a fetiței. I-ar mai trebui ceva. Un soi de emoție, pentru că, de la mesele apropiate, încă neunite, discuția lîncezește. Tot ce a fost pe plajă, în bazin, pe alee s-a consumat. Ar trebui un subiect major. Ceva de viață sau de moarte, care să deschidă portița. E sfîrșit de sezon și, dacă nu se-ntîmplă azi, e prea tîrziu. Norocul îi vine-n ajutor – cum li se întîmplă numai celor puternici. La picioarele copilului se ivește de nicăieri un scorpion pipernicit. Se îndreaptă hotărît către degețele, iar puiul țipă. Pericol. Mama se agită, țopăind inutil. Iar fetița își ridică, pe rînd, cîte un picior. Animalul foșgăie, cu coada pe sus. Domnul intervine năpraznic. Sare, ochește gîngania, o calcă, o strivește și răsucește, convingător, talpa. Nu mai e nici un pericolul. Gata cu scorpionul! Cu latul pantofului, aruncă în iarbă micul cadavru negricios.

Dar femeia se întunecă din senin ca o tornadă. Toată solicitudinea, toată gingășia și toate promisiunile i se evaporă din ochi, de pe față și din gesturi. Gura are un rictus revoltat. Greșit! Odios! Bărbat. Da, așa ceva numai un bărbat lipsit de simțire poate să facă: să întrerupă cercul magic al vieții. Trebuia să ia scorpionul și să-l redea naturii. Cu ce? Cu degetele, cu un șervețel! Dar e periculos, e otrăvitor! Se vede ce fel de neom e. Nu a înțeles nimic din truda speciilor care populează universul infinit. Specii nevinovate, nu ele au hotărît că sînt cum sînt! Domnul are o clipă de îndoială. Dar ce a făcut? Așa se va stinge și specia umană. Din cauza unor primitivi ca el. Pentru că viața nu admite intervenția brutală a omului pîngăritor, egoist, obtuz. Doamna își ia odrasla de mînă și îl arată cu degetul: acest om e un monstru. Domnul știe că a pierdut partida. Gura lui jonglează cu un rictus mai amar decît al doamnei. Întreabă rece, înainte de grețoasa despărțire:

— Dar unde îți sînt ceilalți copii? I-ai lăsat acasă? Nu-i văd aici!

— Care ceilalți? N-am așa ceva! Ce insinuați?

— Nu, nu, sînt sigur că mai ai o droaie! E ciudat că nu-i văd pe toți împreună. Unde i-ai lăsat? Ce le-ai făcut? Nu cumva…

— Domnule, ajunge cu glumele proaste!

— Imposibil – spune domnul uimit peste măsură, cu o voce în care tremură oroarea. Doar n-o să-mi spui că ai ucis cu bună știință miliarde de spermatozoizi, i-ai otrăvit cu chimicale, i-ai mutilat cu anticoncepționale, i-ai surghiunit în prezervative, sau i-ai înecat în toaletă, în baie, în weceu? Nu, nu, nu! Imposibil! Madam, ce-ai făcut? Ai urgisit natura?

Faceți liniște!

Poate numai orologiul ar mai putea să sune noaptea jumătate. Dar orologii nu sînt prin preajmă, nici în cartier și nicăieri altundeva în tîrgul mic. Pendula zace, somptuoasă și inutilă, la intrare. Mecanismul nu a fost întors de ani. În toată casa nu există nici o sursă de zgomot. Nu tu ceas să ticăie, nu tu radio, nici măcar o sonerie. Frigiderul a fost înlocuit cu un răcitor antic, cu gheață, pentru că motoarele din aceste mașinării moderne sînt insuportabile. Telefonul a fost scos din priză de astă vară. Se poate trăi foarte și fără telefon. Nu e nimeni să-l sune, apelurile din trecut îl oripilează și azi: greșeală, greșeală, greșeală… Pentru numele lui Dumnezeu, lumea exterioară înoată în haos. Termopanul e singura invenție deșteaptă din istoria omenirii și din casa căptușită cu plută. În oaza lui nocturnă, pînă și visele tac, mute ca moartea.

Brusc, în liniștea nemișcată a casei sfredelește un greiere. Insistent și inexplicabil, zgîriindu-i auzul cu un ferăstrău tocit. Inexplicabil, spun, pentru că e miezul iernii. Cu perna în cap, fandaxios, Abulius își blestemă zilele. Blestemă noaptea, mai exact. Își ițește capul de forma unei gutui cu pete, trage aer în piept, deschide ochii lăcrămoși. S-a dus. I-au țiuit urechile. Somnul a fost gata să zboare, își aude inima pufăind. Se afundă iar în așternuturi și țîrîitul mic reîncepe. E cît un vîrf de ac. Un ac bont care străbate puful, îi intră în ureche, se lichefiază și picură în creier. Nu-și va regăsi somnul pînă nu va găbji sursa sfredelitoare de insomnie. Încearcă să-și stăpînească enervarea. Mai inexplicabilă decît acest greiere în iarnă e sursa zgomotului minuscul. Se ridică în capul oaselor, patul foșnește, scîrțîie și sunetul se ascunde din nou. Stă așa minute în șir, pîndind. Auzul lui e un animal de pradă, însetat de sînge. Își reține răsuflarea. Da, este. Este ceva, nu cineva. Măcar atît!

Într-o clipă ocupă, strategic, mijlocul casei, puțin adus de spate, dar gata de luptă, cu mîinile pîlnie la urechi. Oricum s-ar poziționa, sunetul pare să-i vină din direcția opusă. Dar e un greiere, aici nu încape îndoială. Insecta face ce face și, din cînd în cînd, tace, prudentă. Abulius deschide sertarul noptierei, ia o lanternă, o înfige-ntre dinți și pornește, sistematic, la vînătoare. Lumina pune toate lucrurile la locul lor, ordonate frumos. Sertărașe, prosoape, izmene, trusa de scule, sticla de lichior și păhăruțele, tablourile, revistele așezate turnuleț și lada de zestre… Vorba vine. Nu e ladă de zestre, că nu e căsătorit, să nu audă de această idioțenie. De parcă s-ar uita cineva la el. În ladă are toate jucăriile copilăriei, reparate și sortate cu dichis. Patentul debil, pila, sfredelul, cuțitașul de tablă, ascuțit pe pietrele de odinioară, curățat, cositorit, uns. Sforicelele cu care lega bărzăunii. Paiele pe care le înfigea, voios, în dosul gîngăniilor. Nu lipsește nici unul. Urmărea insectele condamnate pînă la sfîrșit. Smulgea paiul și îl punea deoparte. Are pînă și caietele și carnetele de note, cu desene abstracte, închipuind același labirint. Are chiar și cioburile în care s-a tăiat de ziua lui, acum patruzeci de ani. Le-a adunat cu o ură neîmpăcată, într-o cutiuță cu etichetă. O să vedeți voi! Nu a pierdut nimic, niciodată. În casa lui Abulius nu e loc pentru neprevăzut. Ei bine, animalul nevăzut nu era prevăzut. Sfîrîitul abia perceptibil vine din pereți (dar asta e imposibil!), din tavan (aiurez!), de pretutindeni sau de sub podea. Nemișcat, analizează toate posibilitățile. Unde te ascunzi, bestie? E oare posibil să existe ecou într-o casă antifonată? Se deplasează lent, pe urmele intrusului. Cînd să-i dea de urmă, îl pierde. După o oră de explorare, înțelege, înfiorat. E de la subsol. Îl podidesc lacrimile. Nu, nu vreau în pivniță. Nu vreau! Și, odată cu gîndul, certitudinea amplifică semnalul sonor. Acolo e. Se aruncă în pat și își pune perna-n cap. N-o să cedeze! E intolerabil. Sunețelul odios perforează toate barierele. Trebuie, oftează Abulius.

Se înarmează cu daltă, clește, ciocan. Le desface din cîrpe. Sînt ca noi, doar el știe cît au muncit, săracele! Nimeni din jur n-ar bănui că pleacă la război sau, poate, la osîndă. Coboară în pivniță, cu lanterna în dinți. Nu aprinde lumina. E inutil. Știe de pe acum unde să caute. Podeaua pivniței e nouă, geluită, dată cu lac. Cu tălpile goale, îi mîngîie luciul rece. Înfige dalta, așteaptînd o explozie în cap. Dar zgomotul lemnos îl liniștește ca prin minune. Animalul din dușumea și-a găsit nașul. Desface tot mai repede, forțează scîndurile care pîrîie și din care ridică un soi de piramidă. Lanterna rupe hălci de lemn din umbră. Greierele a tăcut înfricoșat. Prea tîrziu. Lașule!

Desface atît cît e suficient. Fără să se uite (ai zice că admiră absent și pios cerul de beton al subsolului), atinge cîrpele, danteluța, șorțulețul. Își strecoară, expert, mîna în buzunarul șorțulețului umflat și pipăie. Evrika. E într-adevăr, un greiere, i-a simțit prin pînză piciorușele încordate lîngă corp. Și strînge, fără milă, pînă simte cum țîșnește carnea prin chitină. E drept, a atins și carnea stafidită a fetiței odihnind acolo, în rochița ei de astă vară. Carnea ei fetițească, uscată, aproape una cu oasele. I-a simțit și osul mic al bazinului, ca al unei femei provocatoare, inutile, sub scrobeala de la poalele suflecate ale rochiței. Dacă închide ochii, rochița roz cu albastru se ridică indecent către scobitura invizibilă. Ah, tu, fetiță obraznică! Aici să putrezești!

Dar nu mai are imporanță. Greierele a fost strivit, răul a fost eradicat. Privește grămada de scînduri și se gîndește, fulgerător, că mai bine le-ar da foc decît să le pună la loc. E un gînd de o clipă. Zîmbește. Ce idei tîmpite îi vin la ora asta! Urcă scările, ușor ca o pană. Are tot timpul să le pună la loc mîine, să le rindeluiască în liniște, să le vopsească. Va fi ca la început. Singur cuc și fericit. Acum nu-l mai supără nimic. Casa lui dragă e iar scufundată în liniștea izbăvitoare. În trei ore vin zorile și, pînă atunci, e rost măcar de un pui de somn sănătos.

Pe dinăuntru

Dora nu și-a dorit copil. Pentru ea, viața e acum, nu mîine, a ei și nu a altcuiva. Dar atît au bătut-o la cap prietenele borțoase, mămoase, atîta au sfătuit-o medicii binevoitori, atîta a proptit-o prin toate colțurile nehalitul de bărbat îndemnat de nehalita de soacră, că, pînă la urmă, a căzut cloșcă. Și doar s-a ferit atîta timp, ascunsă de ochii scorpiei. Aia a ghicit-o din prima, iar bărbat-su s-a și prezentat, cu ea încleștată de brațul lui, la doctor. „Felicitări, doamnă! Felicitări, domnule!” Acum stă în baie și se uită în oglindă la burta care s-a umflat cît un burduf. Burduful are o dungă brumărie curgînd, parcă, dinspre buric, hăt, departe. Se uită, curioasă, în oglindă, ridicîndu-se pe vîrfuri. I s-au umflat picioarele. Își urăște picioarele. Astea nu-s bețigașele ei dragi. Gîfîie întruna și nu-i ajunge aerul. Iar țîțele… Deși Nae le dă ocol ca un obsedat și le înalță ode – bahice –, dispus să le sugă, să le lingă, ea le simte, pur și simplu, ca pe niște desagi legați de țîțîna gîtului, trăgînd-o-n jos. Doarme prost și o frămîntă gînduri negre sau de cenușă. Cînd adoarme, transpiră. N-a transpirat niciodată și niciodată n-a dormit pe spate. A aflat că sforăie ca un jandarm. Gluma lui i-a stors lacrimi. Au țîșnit instantaneu. Cum să sforăi, cînd ești un firicel de femeie? A bocit ca proasta toată după-amiaza. Disprețuiește tot ce face, dar nu se poate împiedica să facă.

Și cel mai îngrozitor sună sfaturile. Pătuțu’, săpunelu’, curulețu’, bavețica, pampersuțu’, alăptarea (naturală, cum altfel!) de la trei dimineața… Dar sînii? Nu se lasă sînii? Ce priviri dezaprobatoare, ce capete care se clatină, gata să cadă de pe trunchi! Ce treabă au țițele în existența nobilă de mamă? Ea se bucurase la început, un pic, că așa i s-a spus: „Bucură-te!” Dar prima greață a doborît-o. Și șoarecele din stomac a sleit-o. Și rochițele vaporoase au disperat-o. Zac inutile-n dulap. Și nici fututul nu mai are farmec. Singura lumină a vieții ei pîlpîie.

Stă singurică și pierdută în baie, iar frumusețea și tinerețea s-au dus repede și brutal. E cu neputință să crești mare o bucată de carne, s-o porți în tine și apoi să-i aparții. Ce o așteaptă? Ce altceva decît deziluzii, oboseală și griji? Nu, nu sînt făcută să fiu mamă. Numai cînd șoptește, aproape neauzit, cuvîntul, i se face greață. Se întrevede aievea între scutece, biberoane, tetine, medicamente și cutii. Doborîtă de oboseală, despletită, încercănată, nebună de legat. Pierdută. Femeie ca toate femeile stoarse. Numai „obiectul” nu e acolo, nu-i nicăieri lîngă ea. E în camera de alături, ceva mare cît un munte și scoate flăcări pe nări. E lacom, o să-i sugă toată carnea și toate zemurile, s-o lase numai piele și os, fără suflet. Abia acum s-a lămurit cum stă treaba de-adevăratelea. Restul lumii știa despre ce e vorba: sînge, sudoare și lacrimi – dar au tăcut, ca s-o bage și pe ea în ciorba asta. Au mințit-o. Nu e nimic gingaș. E oribil. O-ri-bil! Dora nu mai vrea să iasă din baie. Încuie ușa cu grijă. Să rămînă singură. O lovitură interioară o lămurește. Nu, nu singură. Monstrul e la datorie. Ar vrea să înghită cheia otrăvită. Și începe să plîngă cu sughițuri. N-o să iasă niciodată vie de aici!