Prînz în familie

Totul a început de la ciorba de fasole verde, pentru că cineva a fost neatent și asta l-a pierdut.

Ștefan, Fane, cum îl alintă soția, atunci cînd îl alintă, stă în capul mesei și soarbe zgomotos din ciorbă. E preferata lui, mai ales dacă simte prin zeamă un șfichi de usturoi. E obosit și mulțumit. S-a întors azi noapte de pe drumuri, și s-a trezit drept la prînz, flămînd ca un căpcăun.
— Să-mi faci…, a apucat să spună, dar Leana i-a luat vorba din gură.
— Ciorbă de fasole verde. Știu, puiule. E gata de aseară. O vrei rece sau fierbinte?
Dar, proțăpit în capul mesei, după o săptămînă de absență, Fane mai are un motiv de satisfacție. Cei doi copii, Ștefan junior și Adalgiza, nu pot suporta felul ăsta de mîncare. Se dau loviți în aripă, pretextează că au ceva de făcut, sînt gata să care sifoanele sau să cumpere țigări, numai fasole verde să nu guste. Cică vomită. Fane are, zîmbind pe sub mustață, un soi de veselie încrîncenată atunci cînd îi vede strîmbînd din buze, codindu-se și înghițind în silă. Gîndul că le face un bine fără voia lor („Copii proști, ce știu ei ce-i bun?”) îl luminează. Doar Adalgiza are voie să facă oarece mofturi, e preferata lui. Însă băiatul cel mare merită cu vîrf și-ndesat această nevinovată umilință. Ăsta nu-i nici băiat, nici om. E dracul gol. Nu plînge la bătaie, nu învață, se înhăitează pe coclauri cu toți distrușii, își rupe tenișii a doua zi… Și răspunde obraznic, ca un prost ce este, fără să se învețe minte. Fane are impresia neclară că puștiul a pus deja gura pe țigară și băutură, dar nu poate dovedi asta. Nu-i nimic. Ștefan știe că are dreptate și că nu trebuie să-l toarne careva pe pramatia mică. Așa că-l toacă mărunt. Mai bine mai devreme decît prea tîrziu.
În maiou și pantaloni de trening, își savurează mica plăcere. A insistat ca Lenuța să le umple farfuriile cu vîrf. Adalgiza dă deja ochii peste cap, dar Fănel junior a înșfacat repede lingura și își croiește drum prin farfurie. Nu tu cîr, nu tu mîr, nu tu „m-am săturat”, nu tu nimic. Băiatul mănîncă în liniște, cu nasul în fasole.
Ștefan se oprește din sorbit și bucuria i se risipește.
— Stați așa, zice el oleacă mai tare, suficient ca fiecare să-l audă și să înțeleagă că vine furtuna. Bă, tu îți bați joc de mine?
Toată lumea se oprește și fiecare se uită în jur. Cu cine vorbește tata?
— Tu, bă, Fănele! Tu-ți bați joc de mine? Tu-ți ceapa mă-tii!
Băiatul dă ochii peste cap, scurt, cît să nu-l vadă nimeni și își revine repede:
— Da’ ce-am mai făcut, mă, tată?
— Păi tu mănînci ciorbă de fasole verde?
— Da.
— Și acu’ nu mai are ațe?
— E bună, măi, tată. Aveai dreptate!
— Fane, intervine Lenuța, e proaspătă, e verde verde, n-are nici o ață. Eu am ales-o, cu mîna mea.
— Tu să taci, că nu cu tine vorbesc. Fănele, ia fă-te-ncoa. Suflă!
Juniorul nu miroase nici a țigară, nici a bere, nici a vișinată. Se întoarce la locul lui și dă să bage din nou lingura-n zeamă.
— Băi, tu-mi ascunzi ceva. Zi repede, pînă nu scot cureaua!
Adalgiza pufnește, Fănel se încruntă la ea și încearcă s-o lovească peste picior, sub masă, însă mama intervine și mai repede, împăciuitor:
— Fane, chiar n-a făcut nici o prostie. Zău. Să știi că i-a venit mintea la cap. Mi-a zis diriginta că…
Ștefan rîde, dar nu e un rîs încurajator:
— Ăsta? Lu’ ăsta n-o să-i vie niciodată, că n-are ce.
— Ba da, ba da, zice mama cu entuziasm. Băiatul nostru s-a schimbat. Spune tu, Giza, dacă nu-i așa. Nu s-a schimbat?
Fata pufnește:
— Ba da, zice ea, îngroșîndu-și glasul. S-aa schiim-baat. Și face un semn enigmatic cu mîinile în aer, ca și cum ar cocoloși două mogîldețe.
Ștefan junior își vîră lingura mai adînc și soarbe zgomotos. Știe că pe Ștefan cel mare îl zgîrie pe creier. Tatăl se enervează mai tare.
— Diriginta? Ce moaș’sa pe gheață are proasta aia cu băiatul meu? Aia mă cheamă decît cînd sparge geamurile sau se bate cu ăi mai mici! Mama ei de proastă!
Apoi cade pe gînduri.
— Și ce ți-a zis, mă rog?
Lenuța se înfoaie.
— N-am apucat să-ți zic azi noapte, că erai frînt, da’ e de bine. Să știi că a început să-nvețe. A luat șapte la geografie.
— De milă, să treacă clasa!
— Nu, nu, și la fizică. Marți m-a chemat la școală să mi-l laude. Eu mă dusesem cu inima cît un purice. Ce dandana o mai fi făcut? Cică răspunde la ore, nu mai face mișto de profesori. Toți au văzut că s-a schimbat. Uite, școala face o tabără și m-au rugat să-l lăsăm. În tabără, auzi tu? Fănel al nostru. Nu mă crezi?
Tatăl se lasă pe spate și stă cu lingura ridicată.
— Ia zi, mă.
— Ce să zic, mă, tată?
— Rămîi corijent?
— Nu. Ștefan junior se oprește, și el și, pentru prima dată de la începutul interogatoriului, își privește tatăl în ochi.
— Bravo, bă!
Femeile surîd, Adalgiza împinge farfuria cît mai departe de ea, iar Fane se întoarce zîmbind asupra renumitei ciorbe, dar nu apucă să ducă lingura la gură.
—Nu cred. Să văd carnetul.
Ștefan junior dă să se ridice, dar mama i-o ia înainte.
— Știam eu că n-ai să crezi. Vezi? Dumnezeu m-a ascultat. Uite carnetul – și i-l întinde ca pe o ofrandă.
Fane îl ia tacticos și îl deschide, depărtîndu-l de ochi.
— Nu mă-nnebuni! Și la matematică de ce doar șase? Asta-i notă?
Fănel prinde curaj.
— O să recuperez, tată. Pe cuvîntul meu!
— Da’ treci?
— Trec, îți jur. Mîine mă ascultă, dacă vrei, mă duc acum să învăț.
— Ei, puiule, stai așa, sîntem la masă, zice blînd Ștefan senior. Hm, chiar așa să fie?, și mai privește, printre pleoapele strînse, carnetul victorios. Nu le-ai mișculat? Zău, nu?
Se lasă o tăcere de pace și armistițiu. Leana privește triumfătoare către soț, către bărbat și către candelă.
— Bă, da’ io nu cred. Nu cred. Cînd am plecat acu’ două săptămîni, erai clei. Ce te-a apucat? Io nu cred că-ți place fasolea verde, nu cred și pace și mă tragi în piept. Și nici nu cred că te-ai pus cu burta pe carte așa, din senin. Ai făcut tu ceva. Spune repede!
Băiatul se frămîntă pe scaun și zice cu patos:
— Nu, măi, tată. Așa mi-a venit.
— Pe dracu’. Nu există așa ceva. Mitică de la bază tot curvar rămîne, Tanța de la șase, tot curvă, iar taică-tu – aici se întoarce către Leana – tot cîrpă. Iar tu, tot neisprăvit. Cum dracu’ i-ai păcălit pe ăia de la școală nu mă prind, da’ am să mă prind! Fii pe pace. Ce-i rău nu piere. Nu te pui tu cu mine – și-și ciocănește tîmpla.
— Toți copiii se schimbă, zice și Leana, șovăind, cresc. Cresc, se dau cu capul de pragul de sus…
Fane o privește cu milă și înclină farfuria cu mîna stîngă:
— Vai de capul tău. Nimic nu știi.
Dar mama trece peste noul obstacol și insistă:
— Hai, tati, îl lăsăm în tabără?
— Cît?
— Jumătate plătește școala.
— Cît?
— La Izvoru’ Mureșului.
— Măi femeie, zice Fane enervat, eu te întreb cît, nu mai bate cîmpii!
— 400.
— De euro?
— Hai, mă… de lei…
— 400 sînt bani, nu glumă. Io trag o săptămînă pentru banii ăștia. Pînă nu știu de ce mănîncă ăsta fasole verde, nu dau nici un ban!
Se face tăcere. Tatăl se șterge la gură. Răsuflă și zîmbește din nou.
— Bun, bun, suflețelule. Hai, că măcar la asta te pricepi… Am putea deschide o ospătărie cu ce bucătărești tu…  La fasolea verde. Sau La Ștefan, cel mai deștept om din lume. Hm, 400… Poate. Mă mai gîndesc. Să vedem dacă meriți. Ce avem la felul doi?
— Pui.
Băiatul și-a aplecat capul și se uită pe sub sprîncene, fără să fie văzut.
— Mă, Adalgiza, mă, fata lu’ tata, ia zi tu aici șa! Așa e sau ăștia doi mă păcălesc? Numa-n tine am încredere. S-a schimbat nemernicu’ ăsta mic? Da sau nu?
Adalgiza e fericită. Tatăl nu pare să observe că farfuria ei e neatinsă.
— Io zic că frati-miu e OK.
— Cum așa?
— Păi, are o prietenă, de la ea s-a schimbat. Aia îl duce cu zăhărelul.
— Cum așa? întreabă Fane, lăsîndu-se pe spate, numai zîmbet.
Fănel se uită la fața de masă și strînge furculița.
— Păi e aia țîțoasă, Nela dintr-a șaptea, aia cu fumuri.
— Nu-i adevărat, zice băiatul. Ce fată?
— Aia cu care te-ai plimbat alaltăieri pe Corso! Ce, credeai că nu te-am văzut? Toți știu.
Mama se uită siderată la fata care și-a luat avînt.
— Toată școala știe că ești în limbă după ea.
— Nu-i adevărat, Ștefan junior se ridică în picioare și strigă. Proasto! Ești o proastă stupidă!
Adalgiza sare și ea și se refugiază spre taică-su:
— Ba-i adevărat! A ajuns un pămpălău de cînd i-a pus aia chiloții pe ochi!
— Stai jos! zice tare tatăl. Stai jos, prostule! Așa e?
— Tată, nu e așa. E o fată cuminte. Și nu e țîțoasă, zice Fănel, scăzînd tonul.
Fane surîde, înțelegător:
— Vezi, proasto? Nu e nici un Dumnezeu. E o pizdă. Atît, o pizdă, care i-a sucit mințile. Mîine îți bate la ușă cu burta la gură. Asta era tot. Ce, nu-mi știu eu marfa? Ești un neterminat, Fănele, și neterminat ai să rămîi, poți să te dai cu curul de pămînt. Cu mine te pui tu? Futu-i mama lui de pui, nu ți-am spus că nu-mi place pielea? Ce pula mea ai făcut? Stai, stai dracului. Nu-ți băga ghearele de proastă în farfuria mea! Nu mai vreau nimic. M-am săturat.

Ștefan se ridică, mîndru și nemulțumit. Se îndreaptă către ușă. Cînd să iasă, se întoarce teatral către micuța adunare:
— Auzi la el, a mîncat fasole verde, să mă păcălească. Nici o tabără. Nu, pentru proști, nu. Stai acasă, că stai bine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s