Locomotiva

Vezi altceva? Depinde de unde privești. Copilul, de exemplu, se tîrîie și trage tare de sforicică. Se uită de jos, de la nivelul solului. Prinsă în crăcanul unui tufiș, locomotiva nu vrea să înainteze. Are roți roșii, cazan negru și dungi galbene. E suficient de realistă – exact cît să zuruie și să țăcănească atunci cînd înaintează – și cît să-i dea micului posesor senzația realității. Numai că acum nu zuruie. Acum s-a încoțopenit și nu vrea nici înainte, nici înapoi. Copilul se enervează imediat și scoate fum pe nări. Sucește sforicica în toate părțile – numai în direcția bună, nu. Încearcă să sucească jucăria. Nu face decît să încurce ițele. Focul și para se transformă în năduf. Se duce și trage cu hotărîre de pulpana bunicului. Dar bunicul doarme dus în șezlong, cu gura deschisă. Lui ce-i pasă?

Puștiul urlă de i se rup rărunchii. Chiar nimeni nu-i descîlcește încurcătura? Șmecher, bunicul îl urmărește nemișcat, cu un ochi semideschis spre cer. Stă răsturnat în șezlongul primitiv. Prîslea îl zguduie și-l tîrnosește în legea lui. Aș, bătrînul nici nu vrea să știe. Vinețiu la obraz, ciupit de vărsat, cu nasul roșu (e adevărat, i-a plăcut șprițul mai mult decît orice altceva pe lume, în rest, om serios), pare acum dezlegat de orice îndatorire pămîntească. Copilul îl înșfacă de un șiret și, spre deosebire de locomotiva încăpățînată din tufiș, izbutește să-l descalțe. Bunicul nici nu se sinchisește. Nici nu clipește. Băiatul trage triumfător bocancul prin curte, chiuie pe limba lui, ăsta e un vehicul mult mai interesant și mult mai puțin previzibil. În sfîrșit, ca o culme a rafinamentului, trece cu încălțarea peste mîna rășchirată a bătrînului, lăsată în iarbă. O dată, de două, de trei ori, ca peste un obstacol.”U-u!” Iar mîna nu răspunde provocării. Rămîne așa, cu degetele-n sus.

În tufiș, locomotiva plînge uitată și împotmolită și își blestemă zilele. Iar mecanicul ei, un omuleț de lemn cît degetul, își smulge părul de necaz. Unde sînt șinele? Șinele au dispărut. Unde e cutia? Jungla i-a înconjurat, cazanul e rece. Dar unde vin ei, încotro se duc? Cine o să-i salveze? Colac peste pupăză, iată în zare, dar nu foarte departe, un uriaș vinețiu răsturnat într-un șezlong, care îi amenință. E nemișcat, nepăsător, se uită fix la cer și pare să le spună într-o limbă străină: „Pe aici nu se trece!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s