Spectator

Prin transparența geamului, domnul Ilie Georgescu admiră atît peisajul, cît și propria figură. Nici nu știe ce îl interesează mai mult. Cinstit să fie, ar înclina către obrazul proaspăt ras, către ochelarii de soare cu oglindă, către gulerul albastru al cămășii, proaspăt apretat. Cei șaizeci și cinci de ani, bine păstrați, puși la șapte ace, contrastează cu vehicolul ponosit și cu blocurile mizerabile printre care tramvaiul se scurge cu hîțînături. Domnul Ilie Georgscu știe, încă din tinerețe, că lumea asta nu-i a lui și nu îl merită. De aceea a hotărît, de îndată ce a terminat școala, să fie spectator. Unul universal, impasibil, impenetrabil. La meciuri se uită cu scîrbă. Fotbalul nu îl merită, totul e atît de previzibil, tocmai pentru că totul e atît de fals. La filme vine întotdeauna înarmat cu un carnețel cu pătrățele. Notează tacticos prostiile, nepotrivirile și erorile. În discuții nu zice nimic, nici nu deschide gura. Vorbele celor din jur îi sînt cunoscute, în cel mai rău sens cu putință. La un moment dat, a vrut să scrie un tratat despre iubire. Un amic îi dăduse un articol de popularizare. L-au înspăimîntat filosofii citați (despre care se spune, fără temei, că ar fi cei mai deștepți oameni din lume). Ce prostii puteau debita! Nu a putut scrie decît „iubirea e atunci cînd…” și s-a oprit. Din postura lui de spectator suprem, spectacolul vieții era o șușanea ordinară. Nu merita efortul. Hei, dacă ar fi condus el lumea… Dar Ilie n-are timp. Așa că se mulțumește să-și contemple înfățișarea prin geamul tramvaiului.
Și cu coada ochiului observă cum doi găligani înghesuie, bălăbănindu-se, o femeie. Ea își apără averea și nu vrea să se prefacă nepăsătoare ori nștiutoare. Își ține poșeta pe antebrațul stîng, iar palma corespunzătoare e încleștată la piept. În mîna dreaptă ține portofelul ca într-o gheară. Celor doi nici nu le pasă. Deja au înconjurat-o, au izolat-o de restul călătorilor. Nimeni nu ridică nasul din podea. Femeia încarcă să protesteze, ba chiar țipă de-a binelea. „Taci, fă, f…-ți morții mă-tii! Te crezi șmecheră?” Găliganul solid îi apucă mîna dreaptă și i-o sucește la spate. Celălalt trage de poșetă, odată cu bluza galbenă care se tot lungește. „Ajutor! Ajutor! Poliția!” Ilie zîmbește condescendent. De unde Poliție în tramvai? Aoleu, ce proastă e! Durul a luat portofelul, iar grăsanul, poșeta. Îi dau cu tifla. Ușile se deschid și găliganii coboară, urmăriți de blestemele femeii. Nimeni nu scoate un cuvînt. Cei care voiau să coboare nu mai coboară, iar ce care va să urce rămîn locului. Cînd ușile se închid, golanii trag, amîndoi, flegme pe geamurile tramvaiului. Semn de dispreț.
Femeia cere dreptate mulțimii și primește mormăituri indignate: „Golani, țigani, v-au furat mult, doamnă, noi sîntem fraieri, că nu protestăm, ce i-aș mai împușca!” Ilie îi privește cu condescendență. Niște lași!