La apel

Vodă înaintează maiestuos în fața tronului, pentru că urmează tirada, sublimul apus de soare. Nici nu apucă domnitorul să deschidă gura că, brusc, fața i se strîmbă și își strecoară o mînă în buzunar. Pipăie, probabil, vreo pecete. Rostogolește niște ochi rotunzi ca gălbenușul. Începe monologul. Actorul recită cu patos. Dar nu apucă să ajungă la „Moldova nu-i a mea”, că se întrerupe și iese furtunos din scenă. Curtenii mormăie descumpăniți. Publicul se frămîntă. Așa o fi viziunea regizorală. Tunetele se revarsă în absența stăpînului. În fine, actorii improvizează și scot scena la liman. Pauză între acte. Directorul se repede turbat la maestru și-l înșfacă de barbă. Dar domnitorul nu pare dispus la pertractări. Îi face un semn scîrbit, din poigné. Vorbește la telefon, e dus.
— Da, iubi, nu, iubi, vai, iubi. Acum momește-o. Lasă-mă, bre, nu vezi că e de viață și de moarte? Sigur că-ți răspund, cireșica mea. Sau cu lăptic, încearcă cu conserva de pește.
Directorul trage aer adînc în piept. Cînd e vorba de nevastă, maestrul e cîrpă de șters pe jos, „iubi” e tînără și arzoaică. Orice încercare – să ce? – să orice! – e o condamnare la moarte lentă și dureroasă. Inutil să i te împotrivști. E maestru, deci are voie.
— Te potolești, da? Hai, mai e juma’ de oră și mergem acasă!
— Pisica – oftează maestrul care, în clipa cînd închide telefonul, redevine marele actor. Pisica s-a cățărat pe lampă și nevastă-mea nu o poate da jos, sărăcuța!
Începe și actul final. Lucrurile par a se fi liniștit, voievodul se apropie de moarte stînd în pat, înconjurat de supravițuitori. În tăcerea pioasă care s-a lăsat, se aude vibrația unui telefon dat pe mute. Spectatorii se privesc între ei cu reproș. Doar muribundul se vîră adînc în așternut și șopocăie, pe un ton ascendent. E liniște, una de gheță, așa că șușotelile lui aud perfect. „Iubi, sînt în spectacol. Nu se poate să mă… Ai milă. Da, știu, e pisica noastră, iubi, a ta, a ta, dar ai puțintică răbdare…”
— Asta-i din altă piesă! strigă un spectator și sala se zguduie de rîs.
Maestrul scoate capul de sub plapumă. E roșu la față, deși e zugrăvit cu mult alb-vinețiu. E la capătul răbdării. Se adresează mulțimii:
— Băi, lăsați mișto-ul. E pisica nevesti-mii, încoțopenită între combina frigorifică și perete. Pe Dumnezeul meu, ce fac?, dați-mi un răspuns, că altfel nu mă mișc de aici.
Sala se înviorează. Spectatorii încep cu propunerile. Zgomotul crește, un „barbă-rară” plind de idei și inițiative”. „Un șoricel!” „Un motan, s-o coțăiască?!” „Șoricioaică!” „Pis, pis!” „Lapte!” „Un somnifer!” „Un laț!”
Oana iese în mijlocul scenei, își vîntură mîinile și face tăcere.
— Un șal roșu, fluturat lîngă frigider!”
Maestrul tresare și repetă la telefon, făcînd gesturi largi. Toată lumea își ține răsuflarea. Apoi, triunmfător, vodă își pune coroana pe cap și zicee, cu patos:
— O! cine vrea pe Ștefăniță, nepotul răposatului domn al Moldovei?… Cine a zis că sînt bătrîn și bolnav?… Pe Ulea l-am măsurat cu privirea… Murise înainte d-a-l izbi!..
Vocea lui vibrează, împletind moartea cu viața și utilul cu plăcutul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s