Calea de mijloc

Doamna Popescu sare din somn:
— Cutremur, Gicule! Scoală, Gicule!
Domnul Popescu catadicsește să deschidă un ochi. Privește lampadarul, privește ciucurii de cristal ai lămpii. Nimic. S-ar întoarce, așadar, în lumea viselor de dimineață dacă un zgomot înfundat nu ar răzbi din pereți. Apa din paharul cu proteză tremură. Domnul Popescu se înfurie brusc, ca de fiecare dată cînd simte că nesimțiții din jur își bagă coada în casa lui. Somnul să fie somn și buna cuviință, bună cuviință! Se îmbracă tacticos, rostind cuvinte tăioase, cuvinte grele, moralizînd pereții, umerașul, halatul, papucii, masa și covorul uzat. Asta pentru că bubuiturile cresc în intensitate. Doamna Popescu e, însă, foarte neliniștită:
— Gicule, nu ieși. Cine știe ce mai e!
Astea-s cuvintele magice. Poate că n-ar fi ieșit, că e cu frica lui Dumnezeu. Dar acum nu mai poate da înapoi. Din clipa în care s-a îndoit de el, bărbatul din Gicu a declarat război. Deschide ușa și se uită precaut, în jur, în jos și-n sus. Pe hol, sunetele au o intensitate aproape insuportabilă.
— Liniște! E șase dimineața, ați înnebunit? Doarme lumea!
Zgomotele încetează o clipă. Apoi se reiau. Cineva sparge o ușă, iar altcineva coboară în grabă. În curînd îl vede. E un tînăr ofițer, tuns regulamentar, într-o uniformă impecabilă. Îl abordează imediat pe Gicu și îl împunge cu degetul. Popescu îi vede unghia lăcuită, tăiată artistic, cu colțurile rotunjite, străpungîndu-i halatul.
— Cetățene?
Popescu se pierde cu firea. Se bîlbîie:
— Ăă… ziceam că… N-am știut că…
Și în clipa aceea înțelege de ce nici o altă ușă nu e deschisă. Vecinii stau ascunși după uși și numai el, prostul a ieșit să riște. Pentru ce? Da, pentru ce? Și numai proasta lui e de vină. Își frînge degetele de spaimă, dar numai în gînd.
— Îl cunoașteți pe cetățeanul Stan Chiriac? De la ultimul etaj, apartamentul 43?
Gicu ezită. Îl știe și nu dă doi bani pe el. Dar explică plin de solicitudine că nu are habar. Nu e bine să vorbești cu autoritățile. El nu se bagă în viața altora, își vede numai de a lui. El e un cetățean onorabil. Și, în gînd, îi afurisește în gînd pe ceilalți care tac prudenți, ascunși în văgăunile lor. Colac peste pupăză, consoarta se ițește, și ea, în dreptul ușii.
— Gicule, ce e?
În sfîrșit, un bubuit cu sunet spart vestește străpungerea apartamentului vinovat. Apoi se aud niște înjurături, niște somații, apoi strigătele disperate ale numitului Stan. „Ajutor! Nu vreau să merg! Sunt nevinovat! N-am făcut nimic! Fraților! Nu mă lăsați! Ajutor!”
Tînărul ofițer îl împinge brutal pe Gicu și-i face semn să încuie, lucru pe care acesta îl îndeplinește, recunoscător. Apoi își proptește ochiul de vizor. Doi hăndrălău îl tîrîie pe pișpiriul nenorocit. Popescu se întoarce scîrbit și-i spune consoartei:
— Ce mizerabil. Nici un pic de demnitate! Ptiu! Bine i-au făcut!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s