Pe cine lași să moară

Telefonul sună. Domnul Adam se uită la ceas, își mijește ochii și silabisește în gînd numele apelantului, cu litere de-o șchioapă. Milică, săracu’, el trebuie să fie, adică e. Oftează, resemnat. Adam are 79 de ani și e mîndru de asta. Oricum, e cu totul altceva decît fatidicul 80. Viața e frumoasă. Și viitorul îi surîde. Ridică receptorul cu acel soi de încredere molatecă în destin.
— Adame, tu ești? – începe o voce fonfăită, ca de la capătul pămîntului.
Adam dă din cap.
— O dată te-am rugat și eu ceva și te-ai fofilat. Ți-am zis s-o anunți pe nevastă-mea, pe Mia, săraca, o știi, cum să nu, derbedeule, doar i-ai dat tîrcoale acu’ 40 de ani, crezi că nu știu, ți-a plăcut – i-ai zis asta lui Sterică, ăă, în 16 septembrie, erați la Katanga, la o bere și nu te-a răbdat sufletul, da’ ce, parcă tu ai suflet? N-ai. Așa mi-a zis biata maică-ta, să știi, da’ tu nici nu ai habar ce credea despre tine, niciodată nu te-a interesat îngerul de femeie care ți-a dat viață. Păi ce, tu ai dat vreodată viață? Ai luat, călăule, că, dacă nu eram prieteni de o viață, te lăsam dracului și îmi vedeam de viață. Bine zicea Mia, că îmi stric bunătate de carieră cu tine. Bine, adică zic că măcar atît, acu’ ai ieșit la pensie și nu mi-a păsat că ai avut-o de două ori cît a mea. Pricepi? Prietenia nu-i cum crezi tu, interes, zavistie. Nu, domnule, mai ții minte cum ai avansat peste noapte? Nu, cum să ții, ce tu ții vreodată la ceva? Eu ți-am pus vorba cea bună, la Slăvescu, de la cadre – și așa ai pășit tu în viață, pe urmă, firește, nu te-ai mai coborît pînă la mine, în birou, gata, domnul e prieten la alt nivel. Da’ am tăcut și te-am înțeles. Puteam să fiu eu în locul tău, te-aș fi cinstit ca pe un adevărat prieten. Ha, acum mi-aduc aminte că ai copiat după mine la teza de fizică și că ai luat notă mai mare. În loc să te ridici în fața profei, să spui clar: „Doamna, nu e drept, de la Milică am copiat!”, te-ai dat lebădă și ai tăcut. Ha ha. Pe profa de fizică o chema Purcel Galina. Îți imaginezi? Da, ce voiam să spun? O dată te-am rugat și eu ceva, s-o sprijini pe Mia, sărăcuța, că nu se descurcă, că e de acum singură, că draci, laci. Cum, mă, să nu vii taman tu la înmormîntarea mea? Halal prieten. Nu vreau să te mai văd. Dar sun-o măcar o dată pe Mia, canalie, și spune-i măcar o vorbă bună! Bine zicea Sterică: nu te baza, domne, pe Adam, că te lasă cu curul în baltă. Și așa a fost. Gata. La muncă! Și vezi să nu-i faci ochi dulci, că te văd!

Adam rămîne tăcut. Se ridică din pat, aprinde lumina și se așază la masă. Ia telefonul între degete și parcurge lista cu nume. Ajuns la cel al apelantului, caută rubrica „Info” și apasă comanda „Ștergere”. Sunteți sigur? Da, Milică, sînt. Apoi șuieră, printre dinți: „Da’ și tu, Sterică, mare canalie, abia ai așteptat să mă torni.” Însă pe Sterică l-a șters, oho, demult, acum zece ani, un cancer. Apoi se întoarce în pat, stinge veioza și, înainte de a adormi își stabilește traseul pentru mîine. Întîi un acatist, apoi o vizită la Mia. Săraca Mia. E dusă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s