Vocea destinului

Se pare că domnul Vasile nu fusese niciodată văzut cîntînd. Niciodată. Nu ura muzica, dimpotrivă, jumătate din timp stătea cu căștile pe cap. Dacă îl întreba cineva ce ascultă, răspundea politicos. Mai mult, de cîteva ori își surprinsese colegii recunoscînd melodii pe care nici Shazam nu le identifica cu precizie. „Ăsta e Zubin Mehta. În ’58, la Viena.” Sau: „Cum, voi n-ați auzit de Sideral Modal Quartet?” Și tot așa. Dar, de cîntat, adică a deschide gura și a mormăi ceva – nici nu putea fi vorba. Gura lui Vasile rămînea veșnic închisă.
Ca și viața lui. Amabil, curtenitor și modest, devenea, la ora cinci după amiaza, un străin. Nimeni nu știa dacă e însurat sau ba. Mai degrabă ba. Colegii habar n-aveau nici unde stă, pînă l-a turnat domnișoara Elena, de la personal. În Dămăroaia. A fost cam jenant. Toată lumea pariase, nu se știe de ce, pe Vitan. Vasile nu ieșea la o bere, nu fuma, nu părea să-și piardă nopțile. Dar nimeni nu l-a văzut închinîndu-se. Cînd era o aniversare, își aducea cadouașul, dar de cîntat „mulți ani trăiască” nu cînta. L-au descusut. Omul a răspuns cu modestie: „Cînd cînt eu, cad zidurile, apele se revarsă și se cutremură pămîntul. Atît de prost cînt. Nu vă supărați, nu pot și nu vreau.” Și punct.
Asta i-a distrat pe colegi. Oare cît de prost putea să cînte Vasile? „Hai, pariază cineva că îl fac să deschidă gura?” Ghiciți cine a zis asta! Elena, de la personal. Pentru că fîșneața ghicise demult marele secret al nefericitului. Vasile o iubea în taină. De unde știa? Păi, femeile ghicesc asta din prima, dacă le e indiferent. Așa că Elena a pus de un karaoke la Mojo, vineri seară. O să cînte toată lumea, deci o să-l ascultăm pe Vasile. Numai că omul, amuzat, a refuzat din prima. „Nu-i de mine și, în afară de asta, nici nu-mi place în bar.” Fata l-a privit în ochi și i-a trîntit-o-n față: „Vasile, dacă mă iubești, vii. Dacă nu, nu.” Și, în clipa aia, s-a produs minunea. A acceptat. A fost de senzație. Gașca a intrat, ca de obicei, a salutat barmanul și chelnerița, apoi a urcat la etaj. „Va trebui să cînți și tu. Să ne arăți ce poți.”
El a dat din cap, și-a luat un pahar cu ceva și s-a așezat. „Mai bine vă ascult pe voi. Domnișoara Cristina are o voce formidabilă” Și a rămas ferm pe poziții, sugînd grijuliu din pahar. Nu l-au putut convinge nici la al doilea tur. Atunci, Elena s-a așezat lîngă el, i-a luat mîna în mîinile ei și i-a dus-o la piept. „Dacă mă iubești.” Ah, mai e oare cineva să povestească extazul și groaza de pe chipul lui cînd s-a urcat pe strapontină și s-a agățat de microfon? Au dat drumul la muzică, Elena stătea în fața lui, făcîndu-i semn „curaj!” și întorcîndu-se pe furiș către gașcă. Vasile a deschis gura.
Pereții s-au zguduit, crăpîndu-se, apa a țîșnit din toate țevile, iar cutremurul a făcut localul una cu pămîntul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s