Puterea exemplului

Oare ajunge? Mizilicuri, brînzeturi, sarmale, piftie („Ți-am zis nu piftie, da’ tu… tu… cu obsesiile tale!” – pufnește domnul Vasilescu), ciolan cu fasole, anchois, ciorbă de burtă („Fi-ți-ar burta să-ți fie, pute! Nu te mai saturi de burtă! Uite ce burtă ai făcut!” – se zburlește Amalia), mititei, salată de bœuf, salată de crudități, raci și, culmea rafinamentului, purcel de lapte. Cu măr în gură. Un festin. O umbră le împăienjenește ochii. Deși, de fiecare dată, aruncă o tonă de mîncare, neliniștea le tulbură simțurile. — Lasă, că dacă nu ajunge, le potrivim din bere, vin, țuică… — La așa oaspeți tu vii cu nemernicia asta țărănească? Vasilescu surîde superior. — Da’ Martellu’ VSOP? Da’ șampania Veuve Cliquot? Da’ Chivasul de 23 de ani? Ehei, femeie, ce știi tu? Numai că Amalia știe. Însă nu mai are ochi pentru el. Deja se aud tropăituri la intrare. Au sosit celebritățile. Soții Vasilescu nu-i cunosc și nu au ochi pentru hainele ponosite și florile veștejite pe care le înmînează gazdelor. Sunt scriitori, artiști de la București, oameni care înfrumusețează cultura țării – și asta crește senzația de fericire. Și de spaimă. Sughițurile de uimire, ochii pofticioși, degetele hrăpărețe sînt culmea omagiului. Însă… Însă… „Unde e maestrul?” Maestrul e marele pictor, farul călăuzitor al culturii și credinței. Păi, maestrul întîrzie nițel. Profitînd de ocazie, dl Vasilescu cheamă lăutarii, cei mai buni lăutari de pe aceste meleaguri și le dă indicații precise: „Să nu vă pună dracu’ s-o dați pe manele că nu vedeți un sfanț!” „Da, șefu’! Cum zici, boss! Să trăiești, împărate.” Ospățul începe pe dată. Nimeni nu e nemulțumit. Primul sfert de oră discuție, însă, e zero, iar fălcile, ritmate. Piftia are un succes nebun, ciolanul se topește, întovărășit de credincioasele fasole. Printre dinți iese cîte un vers, cîte o cugetare. La întrebările cuviincioase ale gazdelor, răspunsurile sînt mai degrabă monosilabice. În clipa aia, se produce minunea. Dintr-un jeep ponosit, înfășurat într-un fular albastru, coboară geniul. Barbă albă, burduhănos și stilat. Intră în casă privind sever. Singurii care se cacă pe ei de umilință sînt Vasilescu și nevastă-sa. Ceilalți manifestă o revoltătoare lipsă de respect. Maestrul se strîmbă: „Dumnezeule mare, în post? E posibil așa ceva?” Își cuprinde fruntea între degete și se strîmbă de dezgust. „Aveți o cameră liniștită? Mă tulburați, mă scîrbiți!” Vasileștii tremură de groază și i se fac preș la picioare. Au, în capătul conacului, camera pentru cei mai înalți oaspeți. Maestrul o contemplă cu îngăduință. „Fie” Apoi, cu voce de bas, comandă: „Trimiteți aici purcelușul. Și vinuțu’. A, și lăutarii! Dar discret, foarte discret…” Ordinele nu se discută. Jumătatea de purceluș părăsește masa, pe sub ochii holbați ai caracudei, vinul cel mai fin se clatină în sticlă, lăutarii tac și se încolonează. Cînd ajung la camera maestrului, îl aud vorbind tare la telefon: „Preasfințite, dă-mi dezlegare la purceluș, că nu mai pot… Știu, știu, știu… Așa am să fac! Sărut dreapta, părinte!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s