Pe Dumnezeul meu, dați‑mi pușca!

Primul sfîrșit al lumii l‑am prins în armată. Era o frumoasă dimineață de octombrie și tocmai sărbătoream prin marș a treia zi de garnizoană, prin păduricea de la Plenița, printre frunzele – cum să le spun altfel – arămii, unde viața părea teribil de reală și totuși, atît de îndepărtată. Mi se părea că nu e adevărat, că nu e vorba de mine, că am să mă trezesc foarte repede și foarte vesel în cămăruța mea din Bulevardul 1 Mai. Dar senzația apărea numai acolo, în pădurice, pentru că în afara ei, mă reîntîlneam brutal cu disperarea nesfîrșitului lent sau toalent de lume. Plecasem în armată zornăind din toate prostiile romantice pe care băiatul mamii le putuse aduna din cărți: eroism, onoare, noblețe, prietenie, solidaritate, eroism, curaj, inteligență, eroism. Ah, dar de cum mi‑a dat mirosul garnizoanei pe la nas, am amețit. Nu‑mi mai ardea de fantazări nocturne, visam la somn. Uitasem să fi făcut vreodată mofturi la masă, așteptam fasolea ca pe Mesia. Inteligența devenise brusc o povară, sforăitul general, un coșmar, iar plutonierul Cașotă, tartorul cel mare. Nu, ostășia nu era pentru mine și zadarnic număram zilele pînă la final. Rămînea, a naibii, aceeași grămăjoară informă de dimineți ce aveau să vie, cenușii, în dormitorul lung, traversat adeseori de o singură, nesfîrșită bășină, cea mai lungă din lume, purtată în pantalon de halterofilul plutonului. „Pluton, gaze!” rîgîia el tacticos. Ah, dar baia colectivă! Alt coșmar! Nu de la penis mi se trăgea disperarea, ci de la mușchi. Mușchii celorlalți, studenți la IEFS, cu gagici în așteptare și cu sentimentul reconfortant al puterii. În fine, colac peste pupăză mai fusese cu o seară înaintea plimbării prin pădurice și episodul din WC. Ne opriserăm la toaletă noi, filologii ostracizați la marginea Olteniei, să discutăm și filozofie, o țîră de filozofie, ca să ne cunoaștem puțin. Eram în mijlocul unei dispute despre Hegel, despre adevărul absolut în devenirea istorică… sau era Kant… Ridicasem glasul. Forța ideilor acoperea duhoarea latrinei. Locul strălucea, transfigurat de idee… Ei bine, ați ghicit, inspecția de seară a picat exact atunci, în mijlocul teriștilor fraieri, cu fumuri filozoficești prin dibla tunsă. Ce a urmat e ușor de imaginat. Tîrîș în jurul dormitorului, alergătură pînă la copacul de pe coastă, apoi, pentru că tot luasem în primire măștile de gaze, „avioane inamice la joasă înălțime”. Sensibilitatea mea poetică, de răsfățat al Liceului Ion Neculce, de artist damnat și vizionar, fusese adînc rănită.
La toate astea cugetam în ziua aia frumoasă, pe costișă, tîrînd lădița cu marmeladă și pîinea. Nu era de ajuns că purtam în spate pușca mitralieră. Nu era de ajuns că eram slab ca un țîr. Acu’ trebuia să car și masa de la ora zece. Îmi venise rîndul pentru că eram înalt, al doilea din șir. Din fericire, nu cel mai înalt, că m‑ar fi potcovit cu fagotul, aruncătorul portabil de grenade antitanc AG‑7. Ce bine că IEFS‑ul avea și baschetbaliști! Dar asta n‑avea nici o importanță. Pentru mine era, oricum, prea mult. Cînd am ajuns la locul faptei, plutonul meu nu se mai zărea. Adică s‑ar fi putut spune că gămăliile îndepărtate pe cîmp reprezentau colegii mei de cazarmă. Și, pentru prima dată, am intuit că norocul îmi zîmbise. M‑am lăsat în iarbă. Mai sus, un pifan de gardă patrula în dorul lelii, după un gard de sîrmă ghimpată. M‑am descătărămat, mi‑am scos pușca, lopățica de infanterie, baioneta, le‑am întins pe iarbă, apoi am pus lădița în picioare și m‑am întins. Frunzele cădeau, din cînd în cînd (așa arămii, cum v‑am spus), păduricea foșnea și ea, iar prin aer, belea mare, mai triluleau niște păsări. Pentru prima dată, repet, mi‑am zis că nu-i nici așa rău și că n‑am să mor în armată…
— Soldat, ce faci aici soldat!?
Am sărit în picioare. Era locotenentul Melcete, cu tot plutonul care gîfîia și‑și scuipa plămînul colectiv.
— Să trăiți! Cu mîncarea… Am venit cu mîncarea.
Melcete nu era băiat rău, și nici prost.
— Ei, atunci e bine, soldat, (și către ceilalți) pauză de masă… Hai, soldat, uniforma! Repede!
Adormisem. Recunoscător că nu m‑a luat la refec, mi‑am luat centironul, săpăliga și… și am rămas cu ochii‑n soare. Pușca mitralieră, ia‑o de unde nu‑i!
— Soldat, unde ți‑e pușca? a zis el amabil. Hai, repede, pușca.
Inutil să spun. Mă uitam și n‑o vedeam. Și, în același timp, un pic de frig mi s‑a strecurat pe spinare. Nu, pușca mea, draga mea pușcă nu era pe‑acolo.
— Ai înnebunit?! a zis Melcete încruntînd o sprînceană. Unde ți‑e pușca, soldat?!
— Aici era, să trăiți, sub cap am pus‑o!
Dar, și mai evident, nu era, nu fusese sub cap. Iubită pușcă, pușculiță cu crăcan, unde ești? Melcete s‑a hotărîr să nu‑și piardă cumpătul.
— Băiete, asta e de Curte Marțială, unde pula mea ai pus pușcociul ăla?!
Eu înțelegeam bine, adică că n-o vedeam nicăieri. Și, pe lîngă răcorica de pe spinare, a început să tremure ceva și pe dinăuntru. M‑am îndreptat voinicește spre gardă:
— Nene, zi și mie dacă nu mi‑ai văzut pușca…
Ăla, nimic, se holba, de după gardul lui de sîrmă ghimpată. Am înaintat, rugător.
— Stai că trag!
— Bă, nu fi nebun, aici ai fost, zi‑mi unde e?
Melcete m‑a luat tare:
— Ești dintr‑o sectă? Ai îngropat‑o?
— Nu, toalent! Nu, să trăiți, toalent!
— Ai vîndut-o cuiva/ Cîți bani ai la tine?
Noroc cu buzunarele goale. Și-a trîntit chipiul de pămînt.
— Băga-mi-aș… Unde ai pus-o? Pe unde-ai venit? Ești sigur că ai luat-o?
— Ăăă…
— Atunci, unde‑ai pus‑o? Mă, tu ești somnambul?
Degeaba am dat din cap, din umeri.
— Te-ai tîrît în somn, așa e? Ești sigur că te-ai culcat aici? De unde dracu’ să fii sigur? Pluton, bou’ ăsta a pierdut pușca. Plutoon! Rupeți rîndurile! Plutoooon, căutați arm’!
Și s‑au pus băieții în patru labe, pe scotocit, pe sub crengi, prin găurele, pe marginea rîpii, la pîrîu. Căutam și eu, dar, pentru mine, timpul se oprise‑n loc. Realitatea era mai rea decît imaginația. Știam, presimțeam, intuiam tot ce avea să vină. Dar, deasupra tuturora, mă blestemam pentru somnul meu adînc și iresponsabil. Aș fi vrut să dau timpu‑napoi. Să ratez la facultate, ba nu, să nu ratez, că tot la armată aș fi ajuns, pe urmă, gîndurile astea s‑au încurcat cu viziunea Curții Marțiale. Cum să dovedesc că nu am vîndut arma forțelor imperialiste, cum să mă apăr că am dormit, ah, fi‑mi‑ar somnul al dracului.
Au căuta băieții o oră. Firește, erau mulțumiți: căutarea nu‑i ca alergarea și nu li se‑ntîmplase lor, ci mie. N-au găsit nimic. Apoi le era și foame. S-au pus pe mîncat. Neguros, locotenentul s-a întors către mine:
— Mănîncă și tu, amărîtule, că nu se știe cînd ai să mai mănînci!
Am luat felioiul de pîine, am pus marmelada, apoi, împins de forța disperării, m-am ridicat către cer și am urlat „Pe Dumnezeul meu, dați-mi pușca!” de-au răsunat văioagele.
— Dați-mi pușca!
Dar nici bunul Dumnezeu, nici altcineva nu mi-a înapoiat-o. Melcete își făcea deja socotelile. Cariera lui era terminată. Din cauza mea, un păduche de București, agățat de piatra de moară a destinului. Exact atunci, a trecut prin preajmă plutonul doi. Melcete s-a dus să se sfătuiască cu celălalt locotenent. Ăla, nemernicul, cînd a auzit, a izbucnit în rîs. S-a auzit pînă la mine:
— Ai belit-o! și, către mine, cu fața lui rotundă de june prim: Mă, pufule, o să-ți iasă somnul ăla pe cur și pe urechi. Apoi, s‑a aplecat către Melcete, i-a șoptit ceva la ureche. Rezultatul? Ne-a fugărit locotenentul de‑am văzut stele verzi. Destinul se hotărîse să mă mai pedepsească odată, făcîndu-mă ținta furiei generale. Am ajuns la rastel, obidit, întrebîndu-mă, prostește, cum am să-i spun maică-mii că nu mai aveam nici o tangență cu facultatea și că, poate, după zece ani, am să mă întorc, alt om acasă. Dar ce om urma să devin la batalionul de muncă silnică?
— Lasă, mă, că se găsește, doar n-a intrat în pămînt, mi-a spus micuțul Michailov, milos, deschizînd rastelul. Arma strălucea, singură singurică în rastel.
Și, în clipa aia, plutonul doi a izbucnit în rîs. Și rîzi, nene, rîzi… Trecuseră pe lîngă mine, adormit buștean și nemernicul de lent a pus totul la cale. Mi-a subtilizat-o, apoi a dus-o departe. Firește, l-a amenințat pe prostovanul din gardă că-l bagă la bulău dacă scoate o vorbă. Și-a așteptat. Pînă și întoarcerea lor întîmplătoare la locul faptei fusese strategică.
Dar eu nu mai voiam să știu de nimic. Mi-am îmbrățișat arma cu pasiune, ca pe o veche și neprețuită prietenă. Fusesem două ore în infern și mă-ntorsesem viu și nevătămat. Din clipa aia, armata avut, și ea, un sfîrșit în mintea mea. Mai rău n-avea cum să fie. Știam că am să scap cu viață. De aceea, hăt, tîrziu, cînd s-a furat conținutul unui tanc, n-am avut nici o tresărire. Pentru mine, sfîrșitul lumii trecuse cu bine. Dar asta e altă poveste…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s