Furculița

Furculița pare nițel distrată. Se învîrte prin pastele lungi, parcă ar schia. Alege o spaghetă, o învîrte, apoi se răzgîndește.
— Unde ți-a fost capul? Te-au păcălit. Te-au păcălit, fraiere! Ăștia-s cartofi? Asta e conopidă? Era să spun eu ce e! Conopizdă! Cum faci? Ce ai în capu’ ăla mare? Tărîțe? Cîlți?
Furculița desface Marea Moartă, Marea Roșie și marea amărăciune. Înțeapă o bucățică de brînză.
— Dar de ce mă mir? Ești un tolomac. Un adormit. Ești o muiere și asta trebuia să ți-o spună cineva. Nu există lucrușor în casa asta, cumpărat de tine, reparat de tine, care să meargă ca lumea. Parcă ești blestemat, ești un mototol dus cu capu’.
Furculița înșfacă un ghem de paste și le poartă în sus, din farfurie spre gură.
— Eu cu tine vorbesc, surdule! Tu sau o valiză din gară – tot una!
Furculița se împiedică și dă drumul prăzii pe pantaloni.
— Nu pot să cred! Mă, tu o faci dinadins! Îți bați joc de mine. Nu sînt sluga ta, mămăligă. Cum să te pătezi ca un animal? Ca o vită-ncălțată, că, dacă aș pune vita la masă, tot ar mînca mai omenește. Unde pleci? Ai terminat? De-asta am muncit eu… Ia un prosop și pune-l în poale.
Furculița, ajutată de două degete palide, strînge mizeria și limitează dezastrul.
— De nimic nu ești bun. Numai să mănînci și să te uiți la televizor. N-ai ieși și tu ca oamenii, cu prietenii, da’ ce zic, tu n-ai prieteni, nu iubești pe nimeni. Las’ că nici nimeni nu te iubește. Cînd să mori, n-o să știe nici o furnică că ai trecut prin viață. Atunci am să respir și eu, că mi-ai otrăvit viața.
Furculița scormonește adînc în farfurie. Nimeni nu-i vede tremurul ușor al dinților care se învîrt bezmetic, căutînd un reper.
— Mi-e milă de tine. Da’ mi-e și greață. Dacă tot n-ai nici o însușire, măcar să fi compensat cu ceva! Sebastian, al lu’ Antonia, e copia ta fidelă. Dar are măcar salariu. Și mai ai una: Garabet. Al Elvirei. Cum care Elvira, Dumnezeule! Ai început să te ramolești. Am auzit că bărbații se boșorogesc repede. Alzheimer, frate! Garabet aduce marfă de-afară. Tot e ceva. Cînd mă gîndesc că mai ai puțin și ieși la pensie… ai să-mi toci nervii, ești cel mai nesărat bărbat din lume, cum am putut fi atît de nebună să te iau taman pe tine… Și ești și îngălat!
În mintea furculiței sclipește o idee. E mai degrabă o viziune cu ea însăși, înfiptă, prin ochi, pînă în miezul creierului, iar sîngele desenînd spaghete vii, roșii. În clipa aia ridică gura spre cer, iar dinții ei caută un reper, o țintă vie.
— Ți-am spus că ești o cîrpă? Îți mai spun. Cîrpă și-n pat, cîrpă și-n viață. Cîrpă, cîrpă, cîrpă. Ai noroc cu mine, altfel ai muri în șanț.

Furculița se lasă moale, lîngă farfurie, și-și încasează papara. Pînă la capăt. Asta-i viața.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s