Chemarea

Domnul Popescu a ieșit la pensie. Trecerea s-a petrecut lin. Niciodată nu s-a omorît cu munca. Casă are, nevastă tăcută are, grădiniță cu flori are. Totul e bine, cu excepția unei ușoare tristeți. Din cînd în cînd, îi vine să se grăbească, sau să se uite la ceas. E nițeluș enervant să te plimbi așa, prin oraș, fără vreun scop. Și cînd simțea că nu mai are nici un rost, l-a zărit, din spate, pe amicul Costel. Costel murise primul, în vara lui ’74. „Nu se poate” și-a zis dl Popescu, dar silueta îi extrăsese din memorie toate amănuntele. Înălțimea, parpalacul, mersul ușor haotic și pata fără păr de lîngă urechea stîngă. A grăbit pasul, dar tînărul din față era sprinten. L-a ajuns, l-a înșfăcat de cot și a simțit o mică descărcare electrică. Dar cînd acel Costel a întors capul, iluzia s-a destrămat. Era un necunoscut.
Dl Popescu a rămas pe loc, descumpănit. Senzația fusese intensă și vie și l-a marcat. Din ziua aceea, a fost mai atent în jur. Vedenia s-a repetat. A văzut-o pe maică-sa, în troleibuz. I-a recunoscut pălărioara cu floare mov, haina din păr de cămilă. I-a recunoscut inelul din deget, ăla cu care o îngropase. Și-a făcut loc prin mulțime. Prea tîrziu. Cînd a ajuns el în față, femeia coborîse. I-a văzut, în trecere, profilul vulturesc. Nu era maică-sa. Și-a dat seama instantaneu ce tîmpenie îi trecuse prin cap. Păi cum să fie? Azi și-a văzut marea dragoste. Cea pentru care fusese gata să-și lase casă, situație, prieteni și să fugă în lume. Cum e și normal, a văzut-o tot din spate. Avea părul alb, curgînd pînă pe umeri. În picioare, cizmele cu toc jos, pe care i le făcuse cadou acum treizeci de ani. I-a recunoscut mersul. A recunoscut cureaua și pardesiul gri, cu gulerul ascuns sub păr. Însă nu s-a mai grăbit. La un moment, i-a trecut prin față unchiul Vasile, mort acum un an, pufăind din țigara electronică. L-a îmbrîncit Teodora, doica, cea grasă cît o balenă. Între fata cu părul alb și dl Popescu se strîngeau, ca la paradă, toți morții cunoscuți, mai vechi și mai noi. Inginerul Dumitru, de la aprovizionare, tușa Matilda, din partea mamei, vechiul lui coleg de grădiniță, călcat de tramvai. Ăsta, cel puțin, avea pe spate urmele șinelor și ale roților. Doctorul Ioanid, pe care-l plătise regește și care n-a mai apucat să bea banii, răpus de infarct. Proful de română, idiotul ăla, uite, cu adevărat idiot, și acum, în plină iarnă umblă tot cu jantilica albă, de fîș.
Toți încercau să-i pună piedici. Numai că dl Popescu nu voia să țină seama de nimic. Se apropia de femeia cu părul alb încet, prudent, nevrînd să o tulbure. În cele din urmă, ea intră la metrou, iar el o urmă. Femeia era cu fața la șină, aplecîndu-se în față, așa cum făcuse, în glumă, demult. Se apleca îngrozitor de mult. Și venea metroul.
— Miruna! strigă dl Popescu.
Femeia întoarse capul:
— Ce e, Virgil?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s