De-a fete-ascunselea

Între adolescență și tinerețe se întinde tărîmul nimănui. „Cine nu-i gata îl iau cu lopata!” Liniște. Liniștea aia de după ultimul număr al incantației. Copiii au șters-o ca scăpați din praștie. Fiecare are, la ascunselea asta, de acum, un adevărat scop în viață, un pariu cu destinul. E un eveniment epocal, un miracol. Silviu, idolul cartierului, neliniștea virtuală a puștoaicelor, băiatul care conduce cartierul, bărbatul neînfricat, căutătorul de comori, enigmaticul prinț, s-a „pus”. A venit printre ei, le-a dat bomboane, zîmbind pe sub mustața blonzie. Și le-a propus să se joace cu ei. A fost cutremurul găștii, al istoriei, al infinitului… Apoi, Silviu și-a lipit cuminte fruntea la perete, sprijinită de antebraț (dar cîți știu ce e ăla!?) și a început să numere: „Uunuuuu… dooii…” Toată ceata a șters-o cum n-a șters-o niciodată, cu aripi la călcîie. Creierele scînteiau imaginînd ascunzători din nimic. Andrei s-a ascuns în păpușoi. Virgil cel agil s-a vîrît în noroiul de Nil, al gîrlii. Galina a sculat găina de pe ouă și s-a umplut de găinaț. Irina a scurmat făina din cămară. E albă ca o statuie. Viorel s-a dat după purcel, între scroafă și vier. „Taci, prostule, nu grohăi, uite, îți dau eugenia mea!” Cornel s-a pitit după stronțiu, wanadiu și nichel, adică la depozitul de fier vechi al unchiului. Marcel a intrat chiar în cancelarie, după cuier. Și nici nu l-a tentat să se uite în cataloage! Aristița a brodat altița și a scăpat fița. Așadar e în lada de zestre, unde miroase a mucegai și levănțică. Îi vine să tușească. Mironică a scuturat Ursa mică. Adică blana ursului din pădure, vînat acum cincizeci de ani, de bunicul…străbunicul… stră-stră-bunicul? Nu știe exact, e eroul nemuritor al familiei. Popilean s-a pitit după calcan, între casa lu’ mătușa Anghelina și butoiul lu’ nea Costache. Toată gașca, precum spun, a intrat în joc cu tot ce avea mai bun. Mai straniu. Mai inedit.
Și s-au dovedit un maeștri în arta ubicuității, arta camuflajului, tehnica dispariției de pe fața pămîntului. De pe suprafața părerii. Arta tăcerii. Și a ascunsului. Copiii au toate astea în sînge, nu căutați explicații. Nimic nu mai mișca pe suprafața Pămîntului.

Silviu termină de numărat. A rostit numerele cu glas greoi, prelungit, cu plăcerea celui care știe și nu spune. Scrutează împrejurimile. Știe că Andrei e în porumbiște, Galina, în coteț, Irina, în cămară, Viorel în troacă, Cornel, la tinichigerie și ceilalți acolo unde am spus mai sus. Nu se grăbește. Toți copiii îl așteaptă excitați – e Silviu, idolul! – și nu se vor mișca de acolo nici de-ar fi să treacă veacuri sau tancuri.
Dar Silviu surîde tainic, relaxat, își aprinde o țigară fără filtru și numai Irina iese din ascunzătoarea facilă, își sală bluza peste sînii mici, ca fructe cafenii, pășește curajos în fața lui și zice: „Sărută-mă!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s