Carcasa

Căzuse secerată-n pat, cherchelită, epuizată, stoarsă, întoarsă pe dos, satisfăcută pînă în vîrful unghiilor, numai în combinezon, pe jumătate desculță și cu fardurile pe obraz, în urmă cu numai o oră. Era încă noapte. Și exact așa a țîșnit pe ușă, trezită de un vis zgomotos, cu sonerie, în zori. A țîrîit și a țîrîit pînă a extras-o dintreașternuturile oarbe. Nimeni pe stradă. S-a uitat în stînga, în dreapta, și-a pus palma la ochi. Îi țiuiauurechile și i se-mpăienjeniseră ochii. Posedată de un duh rău, ușa s-a închis fără zgomot în urma ei. Imediat și-a dat seama că a rămas pe dinafară, că nu are telefon (ah, telefonul ei cu diamante!), nici poșetă, nici nimic. E aproape în pielea goală, numai în combinezonul de mătase. Și totul de la un vis prostesc care a tîrît-o afară. Își pipăie corpul prin țesătură și degetul dă de o gîlmă. În mătase s-a rătăcit un nod. Și o găurică, o simte cu buricele degtelor, ce porcărie.

Acum trebuie să fugă de gunoierii care intră din capul străzii. Raul a conceput casa ca pe un bastion inexpugnabil… Cel mai bine ar fi să vină el în persoană, dar cum să-l apeleze? O ia capie, prin lumina chioară, bate la ușile vecinilor, dar nu-i răspunde nimeni. E cel mult cinci dimineața și ea umblă în combinezon și desculță. Ajunge în celălalt cap al străzii, unde dorm taximetriști triști peste volane asudate. Nu s-ar fi urcat niciodată într-o astfel de cutie galbenă, dar acum n-are încotro. Spre uimirea ei, toți o înjură și se uită la ea ca la o parașută.

— Uite, bă, ce clientă. A dat norocu’ peste tine! Vezi că-ți pătează caroseria!

Nu o primește nimeni, nu o recunoaște nimeni, zadarnicscîncește, încercînd să-și tragă poalele combinezonului în jos. Nu are bani, că le-ar arăta ea! La disperare, se urcă într-un autobuz descojit și se așază,îngrețoșată, pe un scaun unsuros. Rarii pasageri ai zorilor stau cît mai departe de ea, ținîndu-se de nas. Drumul e lung, opririle prea dese și ei îi vine tot mai greu să-și acopere goliciunea. În sfîrșit, ajunge în locul cunoscut. Soarele sare peste acoperișuri, aducător de speranță. Se simte în siguranță, cartierul o recunoaște.

Însă casa lui Raul e străină și pustie. Aseară o lăsase acoperită de iederă, plină de lumină, acum atîrnă pe ea niște uscături, o fereastră bălăngăne, tencuiala a căzut. Un gînd ascuțit îi taie răsuflarea: „Raul, iubitule, ești bine?” Sună îndelung, bate cu disperare. Nu răspunde nimeni, nu mai are unde să se ducă. Doi adolescenți fac cea mai îngrozitoare poantă, trecînd pe lîngă ea: „Din spate, liceu, din față, muzeu.” O îneacă furia. I-ar strînge de gît. Cu ultimele puteri, se ghemuiește pe trepte și-și strînge corpul în brațe. Și atunci, cu o groază imensă, și-l simte bătrîn și descărnat. Iar petele de pe mîini îi spun în zadar ce vîrstă are. Degetele urcate cu unghii groase ca ghearele îi acoperă fața. Nu, nu crede și nici nu vrea să creadă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s