Brusc

De la efect la cauză și niciodată înapoi. Așa s-a făcut noapte. Brusc. Ca și cum ar fi închis gura cuptorului, sau ar fi tras ușa de la debara, sau și-ar fi cufundat capul într-o oală cu smoală. Ai fi putut spune că au tăiat lumina cu cuțitul.

Ajuns aici, în noua ascunzătoare, se aștepta să vadă măcar niște rîme fosforescente zvîrcolindu-se pe podea. Sau stele verzi. Sau o geană de lumină la îmbinări. Cam cum vedea cînd își freca ochii, scremîndu-se să plîngă. Încet, încet, chiar și-a dat seama că se ascunsese într-un soi de debara, în întunericul ei absolut, după o grămadă de boarfe inutile și mătăsoase, mirosind a curat, încojurat de o liniște mormîntală… A chicotit pufnind, pe nas, să nu îl audă nimeni. Mama își smulgea, între timp, părul din cap, iar tata dădea telefon la rude, la vecini, la Poliție. Așa fac ei întotdeauna.

Mania de a se ascunde l-a îndesat, de-a lungul timpului, și în mașina de spălat, și în lada de zstre, și în cazanul cel mare, dar și în cuptorul cel vechi, interbelic și încăpător. Nici chiar atît de încăpător, de vreme ce l-au scos cu chiu, cu vai dintre fiare. Îi plăcuse și încă îi mai plăcea mirosul molatic, dar iute al gazului. Venise de multe ori să-l adulmece la sursă. Cu o uimire crescătoare înțelegea că pînă și oala cu smoală existase. Semnul pe tîmplă, întunecos, pînă în colțul ochiului, de acolo îi vine. De la oala cu smoală, care trecuse, uriașă, pe lîngă el, după ce o scormonise cu un băț. Prin urmare, toată familia l-a pupat și a lăudat pe Dumnezeu. Numai că, în amintirea asta, ceva nu e foarte clar. Bunica a zis că: trecuse omul negru. Mama a contrazis-o: bețivul de tac-su a răsturnat borcanele. Tata, demn, cu cureaua în mînă: năuca de mă-sa și odioasa ei soacră au ars-o-n fericire. Relatările vor rămîne, pentru etetnitate, apocrife.

Acum, însă, tăierea bruscă a luminii nu și-o mai poate explica. Tăierea puilor în ogradă, da. Aprinderea șireturilor de la pantof, cu lentila, în soare, da. Prima lamă de ras, furată de la tata, operația meticuloasă de tăiere a obrazului, admirată îndelung în oglindă, da. Mult mai interesant era la circ, acolo aruncau oameni, de regulă femei, într-o cutie, tăiau cutia, ca să le scoată, aproape goale, dintr-un batic. Acum, însă, în această pană de curent amintirile nu-l mai ajută.

Nu vede nimic și, treptat, nu-și mai amintește și nici nu crede că va mai întrezări vreodată ceva. Stă singurel în întuneric, buna dispoziție a început să i se risipească. Ar vrea să-i țiuie urechile, să-l gîdile-n talpă, să iasă din ascunzătoare cînd îl vor chema și mama, și tata, cu glasul oțărît, iar mama să-l ia-n poală. Mă rog, poate c-ar fi bună și cureaua tatălui, atît e de întuneric. Oare cînd se crapă de ziuă? Dar timpul trece și nimeni nu pare îngrijorat de îndelungata lui lipsă. Toată casa doarme, numai el e treaz. Iar în noaptea din jurul lui nu mișcă nici o frunză. Ce fel de debara mai e și asta?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s