Audele

— Dom’ director, să știți că vă aude. Nu glumesc. Ne-a zis cui ați telefonat, ne-a repetat cuvintele și, dacă mă credeți pe cuvînt, a zis că aveți în buzunar două bile cu care vă jucați…
Directorul se uită la Popescu ca la o muscă. Ce prostie mai e și asta?
— Cum ai zis că-l cheamă?
— Georgescu. Costeluș, de la sculărie. Are un auz fantastic, nemaivăzut. A zis – și aici subalternul scade vocea – că ați tras un pîrț fîsîit la ora… 11,27. Scuzați-mă, vă rog să mă scuzați, da’ eu nu cred… Apoi ați deschis geamul.
Directorul încremenește. Da, la 11,27 exact așa s-a-ntîmplat. Avea ședință la și jumătate și trebuise să aerisească repede.
— De unde și pînă unde? întreabă, cuprins de un soi de emoție științifică. De unde l-ați pescuit? A, da, de la sculărie… mormăie el mulțumit. Și cum face?
— Nu știm. Eram la hală, la dracu-n praznic. Și numai ce-l aud spunînd ce v-am spus. De aia, mi-am permis să vă verific. Mi-am zis că e un tîmpit, dar colegii au rîs, cică așa știu ei ce vorbim noi. Aude tot. De la orice distanță.
— Imposibil! Ia adu-l la mine!
— E în anticameră, să trăiți.

Costeluș Georgescu intră în încăpere, cu șapca-n pumn și se uită chiorîș la marele șef, care-l ia domol și blînd la întrebări.
— Ia zi, mă, Costeluș, Costeluș zici că te cheamă, ce face acum secretara mea?
— Își pilește unghiile.
— Ia du-te, Popescule să vezi, așa e?
— Așa e, dom’ director. Pilește.
— Hm, da’ Ionescu, de la magazie, ce face?
Costeluș cade pe gînduri.
— Aha, acu’ nu mai auzi?
— Ba da, da’ nu-ș’ care Ionescu, ăl tînăr sau ăl bătrîn?
— La ce-ți trebuie?
— Ca să văd.
Directorul Stănscu îl privește pe Popescu. Popescu dă din umeri.
— Hai, cu ăl bătrîn.
Costeluș își pune mîna pîlnie la ureche, apoi zice:
— Își suge dinții și se scarpină cu creionul în ureche. Îl aud cum se freacă guma de păr. Are mult păr în urechi, să știți…
— Popescule, dă-i acum telefon! Întreabă-l dacă e adevărat?
— Alo, Ionescu? Ia zi, nene, ți-ai supt dinții? Te scobești în ureche? Nu, n-am înnebunit. Nu, n-avem camere de supraveghre. Nu, nu te dăm afară. Termină! Zi, că altfel, pe cuvîntul meu, te dăm afară. Bun. OK. Ți-i sugeai și te scărpinai… Nu, nu te penalizează nimeni.”

— Mă, băiatule, cum faci?
— Aud, don’ director, numa’ să mă concentrez.
— Buuun. Acum să te văd. Ce zice nevastă-mea?
— Da’ n-o știu pe doamna.
Directorul scoate o poză. Costeluș o privește cu admirație. Cade nițel pe gînduri. Apoi își duce mîna la ureche și zice:
— Soarbe din cafea și pufăie o țigară. Învîrte o brichetă de metal pe o masă de plastic. A, și zice chiar acum „Dragă, sînt liberă pînă diseară. Grăbește-te!
— Cui îi zice, nemernicule? Bărbat sau femeie?
— Nu știu, că pe ceilalți nu-i aud și nici nu-i văd.

Directorul se face verde. Las că rezolvă el problemuța asta. Apoi ochii îi sclipesc. Îl expediază pe Popescu și, misterios, îi arată fenomenului o nouă fotografie.
— Acu’ să te văd, dacă treci de protecția de la Cotroceni.
Costeluș Georgescu belește ochii, îl privește pe director, înghite în sec și se concentrează puțin. Semnalul e cu purici. Ridică o mînă în aer, o rotește și, ca la un ordin, toate zgomotele din jur încetează, iar natura îngheață, ca paralizată. Ai zice că s-a rupt filmul. Apoi, Stănescu, directorul, aude și el… Dar ce aude, înfiorat și transfigurat, nu va spune nimănui, niciodată.

Anunțuri

Un gând despre “Audele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s