Melu

Melu nu conta în economia clasei. Elev mediocru, omuleț fără însușiri, nu izbutise, pînă la 16 ani, să facă nici o inimă de fată să bată mai repede. Nu triumfase la fotbal, handbal sau baschet în curtea școlii. Dacă i-ai fi întrebat, jumătate dintre profesori nu și-ar fi amintit de el. Dirigintele avea mari dificultăți să-i pronunțe numele întreg. După ani de zile, nici un coleg nu mai știa nimic despre băiatul retras, palid, mărunțel. Decît să-l vadă careva roșind, mai bine ar fi intrat în pămînt. De aceea, n-a mers la nici o petrecere, serbare ori activitate obștească. După scurt timp, a dispărut definitiv. Și nimeni n-a văzut vreun părinte, mătușă sau bunic venind la școală. Cum vă spuneam, de parcă nici n-ar fi existat.
Așadar, nici povestea noastră despre Melu nu s-ar fi putut naște ori sfîrși.
Și totuși, Melu era om. Avea și el viețișoara lui secretă pe care n-a cunoscut-o nimeni. Lui Melu îi plăcea magazinul București. Îi plăcea la nebunie. Gablonzuri, așternuturi, televizoare alb-negru, cămăși, perdele, totul îl fascina. Aici, în magazin, îl știau toate vînzătoarele și jumătate dintre clienți. De aia, e limpede de ce nu l-a văzut nimeni în ziua fatală. Adormise pe un pat înfășat și, instinctiv, își trăsese pătura peste ochi. A închis ochii o secundă, iar cînd i-a deschis, era miezul nopții. Nu s-a speriat. Pentru prima dată, sufletul lui fricos n-a tresărit înfricoșat. Dimpotrivă. La lumina spectrală, în tăcerea groasă ca un cort militar, Melu a devenit curios. A colindat magazinul, a umblat sub tejghele, a încălțat pantofi, a încercat haine… La articole electrice, a dat drumul tuturor televizoarelor și a stat așa, privind puricii, mai bine de jumătate de oră. Apoi a derulat lansetele, ruletele și mochetele. În cele din urmă, a ajuns și la lenjerie intimă. Tot pentru prima dată, a văzut manechinele. În lumina chioară, păreau mai vii, erau cu adevărat atrăgătoare. Și unde pui că nu era nici țipenie, să-l țintuiască din priviri, să-l arate cu degetul. Așa că Melu a avut curaj. A pus palma direct pe șoldul lucios acolo unde chilotul se proptise în îmbinare. Atingerea a fost caldă, iar manechinul s-a înfiorat. Fața fetei de plastic s-a întors greoi către el și a spus cu voce omenească:
— Mi-e frig.
Aburii au ieșit odată cu vorbele. Apoi fata l-a luat de mînă. Celelalte manechine au dat din cap aprobator. Lui Melu i s-a părut normal. Prin mîna de plastic i-a simțit mușchii, pielea, carnea. Fata s-a îmbrăcat tacticos, din import. Apoi a tras mușamaua de pe podea și a dezvelit un chepeng. L-a deschis fără efort. Acolo era cu adevărat întuneric. Melu a înaintat fără frică. Știa unde pleacă definitiv. Dar manechinul a zîmbit, cum numai manechinele știu s-o facă. „Unde vii așa dezbrăcat? E tare frig unde mergem. Îmbracă-te bine. Uite, acolo, la paltoane și fulare. Și cizme, neapărat. Nu te grăbi, te aștept.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s