Dușmanul nu doarme

Nu, futu-i mama lui, nu doarme. Dușmanul chefuiește de zor, chiuie, zuruie, răcnește, suduie. Chiar sub fereastra lui Anton. Fereastra de termopan a lui Anton. Garantată să pună între lumea mizerabilă și vulgară o barieră impenetrabilă. Iată că nu e impenetrabilă. Dujmanii, iubirile trecătoare, familia și banii fără număr ai vecinului străbat obstacolele și îl înconjoară. Anton turbează. Pune mîna pe telefon și sună la Poliție. Descrie cu lux de amănunte. Punctează elementele constitutive ale delictului și, în numele opiniei publice, cere dreptate. La celălalt capăt al firului, plictisit și ciufut, polițistul de serviciu se uită la ceas. E sîmbătă și încă nu-i ora 11. Deci nu. Și închide.
Cîteva clipe, Anton poartă în cap un început arogant de apoplexie. Tîmplele-i se bat, inima s-a urcat în gît, iar privirea împăienjenită percepe valuri-valuri de roșu gîlgîitor. Se refugiază în bucătărie, dă Radio România Muzical la maximum. E un Brahms funebru, în deplin acord cu cele mai intime trăiri. Se întrevede sucind gîtul vecinului burtos, înjunghiind copiii și violînd mama. O violează cîteva clipe, cu pauze perverse, pe acordurile muzicii. Dar micul lui aparat de radio nu face față. Cînd orchestra face o pauză semnificativă, orga electronică, țambalul și contrabasul, băgate într-o amplificare distorsionată, îl lovesc în plex. Și întrerup plăcerea la domnu’.
Își pune o țigară în colțul buzelor, își suflecă mînecile și coboară în stradă. Apoi, cu un curaj nebun, cu o inconștiență supremă, bate cu pumnul în poartă. Poarta se deschide. În pragul ei, burtosul mitocan și stăpîn al curții și acareturilor.
— Vecine, începe Anton cu o voce mică, brusc și păgubos indecisă, dumneata petreci și eu…
Omul se luminează, ochii i se cască, iar vorba bubuie:
— Vecineeee! Bine-ai venit mînca-ț-aș! Intră, intră, deci, fraților, a venit dom’ profesor! Fă, adu repede fotoliul, Aurico, stînge-te, gloabă, avem oaspeți! Ce serviți, dom pro…
— Păi nu… Eu am venit să… muzica-i prea…
— Băieți, mucles!, ziceți una pentru dom’ profesor, de inimă albastră!
Anton se trezește cu o halbă de vin în mînă iar dușmanul îl împinge de la spate s-o dea pe gît. Douăzeci de perechi de ochi curioși îl măsoară din cap pînă-n picioare. E pirpiriu și are ochelari. E clar că nu mănîncă, săracul.
— Aculino, vino, puișor, și pupă mîna la dom profesor.
Anton încearcă să se ferească, duce mîna la spate, exact cînd în față îi răsar sarmale, șorici, afumătură, borș de ștevie, curcan, purceluș de lapte și o știucă.
— Liniște! Mănîncă dom profesor! Acu’ să nu aud musca!
Liniștea care cade e ca o pînză de păianjen pe o muscă sătulă…

Spre dimineață, în patru labe Anton se tîrîie către baia unde chiuveta, dușul, dulăpiorul și becul se ascund de el, îndemnîndu-l să mai dea o dată la boboci. După alte cinci minute, deși dușmanul nu doarme niciodată, el sforăie, epuizat, cu capul pe capacul wc-ului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s