Vizitatorii

Cînd a intrat pe ușă, mai mai să scape sacoșa. Însă, în străfundul creierului, dacă există așa ceva, un piticuț însetat a strigat: „Emilee! Nu vărsa vodca!” Mîna i s-a încleștat, tremurînd speriată, pe gîtul clondirului. Dar ar fi avut toate motivele să-l lase. Casa era plină ochi de femei vaporoase, cu gene cît fluturii, iar bărbați atletici cu uniforme albastre și gri forfoteau în spațiul strîmt. Toți s-au oprit din agitație ca la un semn și i-au făcut o reverență. Din bucătărioara împuțită adia o sublimă aromă de tarhon, leuștean și ostropel. Piperul și cimbrul împleteau o coroniță invizibilă pe creștetul garsonierei. Femeia ce învîrtea în ciorbă i-a făcut semnul familiar din copilărie, al mamei, cu două degete lipite de buzele țuguiate. Lîngă ea, un bucătar de reclamă, rotofei, cu obraz roșu și bonetă albă, mîngîia cuptorul cu o grijă nesfîrșită. Iar cuptorul era luminat feeric, se îmbogățise cu un rotisor care răsucea în jurul propriei axe o pulpă de berbec. Emil a înghițit în sec ca niciodată sau ca foarte demult. Gu o grijă nesfîrșită, bucătarul a suflat în linguroi și i-a dat să guste. Gura i se umplu de gust și salivă.
Și mai ciudat era patul, schimbat pe de-a-ntregul, eliberat de cocoașe și văi, acoperit acum cu atlaz albastru, foșnitor și cu margini albe, de dantelă scrobită. În covorul cel nou i se afunda piciorul… Covorul era aidoma vechiului caleidoscop cu sticluțe colorate, numai că vîrtejul venea din țesătura și aspră, și mătăsoasă. Lampadarul afumat și fără becuri întrecea acum strălucirea amurgului. Era din aur curat, iar în aur sclipeau cleștare. O fetișcană cu uniformă scurtă se înălța pe vîrfuri, ștergînd praful, păianjenii și… oroare, urmele lui de vomă… dar nu părea deloc stînjenită. Dimpotrivă. În urma pămătufului, zugrăveala înflorea proaspătă. Ezită o clipă, ce era mai frumos, peretele sau fata cu fusta pînă la cur? Imediat, i se păru nepotrivit să pronunțe în gînd cuvîntul cur. Electricieni pricepuți înlocuiseră prizele și cablau o plasmă mare cît peretele. Era exact plasma pe care o văzuse alaltăieri în vitrină la Domo. Dracu’ să-i pieptene! Emil cel umil era copleșit. Un arhitect bărbos măsura spațiul cu palmele, cu degetele și nota ceva pe un soi de caiet șmecher. Emil a știut dintr-o dată că ăla e arhitect, așa cum l-a recunoscut instantaneu, de parcă i-ar fi fost coleg de liceu bancherul înțolit la patru ace care scria, și el, altceva pe un petec de hîrtie cu filigran. I s-a uitat peste umăr. Era un șir amețitor de zerouri, precedat de un unu sau de un șapte. N-apucă să socotească, că i se încurcară zerourile în cap, clinchenind. Un braț molatec îl înlănțui. „E timpul să facem nani.” O fată, nu, ba nu, o femeie, ba nu, femeia însăși îl tîra către pat. Pe măsură ce înaintau, cădeau de pe ea cordoane, rochie, ciorapi fumurii, sutien satinat, chiloței dantelați, lăsîndu-i în ochi și-n gură țîțe, fese, sfîrcuri, gropițe. Femeia îl așeză cu curul pe marginea patului (na, că nu mă mai învăț minte, iar am zis cur!), apoi începu să-l dezbrace de față cu toată lumea. Vizitatorii lăsară orice altă treabă și se strînseră-n cerc, să-l urmărească. Emil cel umil făcu două lucruri concomitent. Cu stînga își acoperi sexul care se foia plin de timiditate și cu dreapta scoase vodca și dădu s-o răstoarne pe gîrtan. Trebuia să-și facă curaj. Dar fata, ba nu, femeia îl opri cu fermitate. Sînii ei îi îmbrățișară obrajii și nasul. Apoi ea îi luă mîna asudată și i-o vîrî între picioare. Iar Emil adormi fulgerător.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s