Lucrurile care nu durează

Toate femeile se tem de trecerea timpului. Cu cît zboară mai repede, cu atît panica crește. E eternul feminin. Numai Camelia nu se teme. A sărit de patruzeci și cinci de ani, dar carnea stă bine pe ea, fermă, elastică, ochii îi strălucesc, albaștri cu irizări verzi și (puțin) violet. Dinții lucesc, impecabili, cînd rîde cu toată gura. Apoi, e și fundul, care stă sus, curbat, fără cutele acelea care trădează. Toată lumea știe, a frînt multe inimi în urma ei, a fost căsătorită de trei ori, divorțată de tot atîtea. Cameliei își place să-și trăiască viața. Cînd se examinează în oglindă, își prinde carnea obrazului între degete, apoi trage. Rezultatul o mulțumește întotdeauna. E drept, pielea și-a pierdut strălucirea de odinioară, dar ce vreți, nimeni nu-i perfect. Are toate motivele să fie mulțumită, bărbații încă o vînează. Pînă și azi, pentru că, în dimineața asta, chiar în patul ei de mătase, doarme dus un vlăjgan.
În lumina subțire, femeia îl măsoară. E înalt, nu foarte musculos, cu păr bogat, cu fața înfundată pe jumătate în perna pe care o îmbrățișează, după ce ea s-a extras cu viclenie din îmbrățișare. Păi, ăsta e un puștan. Nu are mai mult de douăzeci de ani, uite un coș, două pe omoplat! S-au cunoscut la petrecerea de ieri, au dansat pînă spre dimineață, au băut împreună, au glumit cu toată lumea, s-au separat pentru conversații private, apoi s-au reîntîlnit pe ring – și s-au cuplat. Abia acum, Camelia cade pe gînduri și încearcă să nu tragă cu ochiul în oglinda din fața patului. A trebuit să-l domolească, să-l îmblînzească: bărbații nu sînt cu adevărat bărbați pînă la treizeci, ci niște iepuri în călduri, repeziți. Orbi, surzi, obsedați. Îți place, ți-a plăcut? Da, i-a plăcut. Tinerețea băiatului are o rezistență la uzură ieșită din comun – și o curiozitate la fel de intensă. A ascultat-o imediat, i-a îndeplinit toate poftele. S-a lăsat îmblînzit și a fornăit ca un mînz. Se vedea cu ochii închiși că și lui îi place. Asta e partea irezistibilă. Cînd miroși plăcerea celuilalt și știi că tu ești creatorul ei.
Camelia oftează. Totuși, 25 de ani diferență… o eternitate. O s-o șteargă cînd se va trezi. Dar nu crede cu adevărat. E mai mult înțelepciunea care-i bate apropouri. De fapt, ea nici nu crede în bătrînețe. Dar ar vrea, prima dată în viață, să-l păstreze pentru ea, cît s-o putea. E atît de fraged. E atît de ascultător. Încă miroase a lapte și a transpirație. Are haz, are rasă. Camelia enumeră în gînd toate calitățile mînzului, iar spiritul ei critic/cinic nici nu crîcnește. Dar vine ziua peste ei și pielea, invizibilă noaptea, își va arăta adevărata structură. Ca niciodată, Camelia își face gînduri negre. Intră în baie și alege cremele și smacurile capabile să de un zvîc, măcar pentru cîteva minute, simțurilor și înfățișării. Noaptea pierdută nu iartă, așa că își limpezește ochii cu picături. E mai meticuloasă ca niciodată. Camelia se oprește brusc, în timp ce întinde crema antirid: „Ce proastă sînt! M-am îndrăgostit. De un mucos.” În loc să o pufnească rîsul, îi dau lacrimile. Nimic nu miroase a bine. „Ah, de-ar fi fost numai 15 ani diferență, i-aș fi sucit mințile! Uite-așa!” Se așază pe marginea căzii. Stă mult, mult în baie. Pînă cînd o trezește un ciocănit în ușă. Tresare.
— Cine e? – apoi își dă seama ce prostie a spus.
— Eu, răspunde o voce șovăielnică. Fac pe mine. Mai stai mult?
Îi deschide. Băiatul e gol pușcă și nonșalant. Ea se acoperă, precaută, cu prosopul și-și vede de machiaj. Îl vede că se foiește. Nonșalant, nonșalant, dar uite că nu poate să facă de față cu ea.
— Bine, mă duc să fac o cafea.
Ajunsă în bucătărie, din plîns dî în rîs. „Ei, și? A fost minunat.” Așa că înșurubează espresorul cu mai multă tragere de inimă. Să-l vadă mai întîi plecat. Dar n-apucă să-și ducă gîndul pînă la capăt, că se aude un lipăit din spate, iar două brațe ferme o cuprind. Apoi băiatul își bagă capul în clavicula ei și-i zice:
— Nu mă alunga, acum. Te rog.

Au rămas împreună cinci ani. Timp în care au fost subiectul favorit de bîrfă al prietenilor, foștilor, colegilor. Glume strașnice i-au urmat și i-au precedat: „mama”, „nepoțelul”, „bunica”, „pițoiul”, „fosila”, „cadavrul”, „bebelușul”, „hăndrălăul” „nu ți-a furat încă nimic?” „n-a adormit în timp ce?”… Au rezistat pe poziții și se părea că nimeni și nimic nu-i va separa. Doar că începuseră să tragă la măsea. În rest, nici o schimbare. Apoi, într-o bună zi, el a înșelat-o. Fiara nemiloasă din ea s-a trezit. S-au separat imediat. Cum avea să comenteze cu umor Camelia, „Lucrurile bune nu durează. Lumea nu suportă fericirea! Na, cred că îmbătrînesc!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s