Cuibarul

Strada s-a înviorat cînd casa bătrînei doamne Penescu, decedată de douăzeci de ani, și-a găsit cumpărător. „Casa” era acum o ruină deplorabilă, înconjurată de ziduri înalte, ranforsate cu sîrmă ghimpată – se pare că existase, undeva, un moștenitor, spunea lumea. Noi puteam, totuși, vedea prin crăpături, clădirea dărăpănată. Domnul David, samsarul, nu zisese nimănui nimic. Se pare, a spus mătușa Eleonora, că domnul David era foarte mîndru de afacerea lui și n-a vrut cu nici un chip să divulge numele fraierului. În colț, băcanul Gherasim Luca, om cu înclinații artistice și cu un pîntec enorm, a desenat niște aripioare în jurul ofertelor. Ouă cu aripi, ciocolăți cu pene, mezeluri vulturești.
Lucrurile, însă, nu au decurs cum ne așteptam. Mai întîi au venit meseriașii. Într-o liniște mormîntală și într-o ordine desăvîrșită, au doborît îngrădirea și au demolat casa. Strada a băgat de seamă că toți muncitorii erau îmbrăcați cu haine albe, de sărbătoare, purtau mănuși, iar fețele și încălțările nu se murdăreau deloc. Nu au vorbit cu nimeni, nu au prînzit la crîșma mică a lui nea Costică. Au demontat zidăria într-o singură zi, au aranjat totul în cutii, ordonat și în aceeași liniște de vată. Rămăsese numai triunghiul de la intrarea casei, unde bunicii doamnei Penescu își scriseseră, cam pe la 1890, numele. Ciudat e că zidăria rămăsese suspendată în aer. Tanti Ghenea, căreia copiii-i spuneau Sperietoarea cu fustă, a zis, de față cu toți clienții băcăniei: „Asta e lucrarea Necuratului!” Nimeni nu s-a grăbit s-o contrazică. Numai domnul Gherasim Luca a da-o afară, că-i sperie mușterii.
De fapt, abia a doua zi a început adevărata construcție. În jurul triunghiului din care au șters numele întemeietor, aceiași meseriași imaculați, tăcuți și harnici au ridicat un palat de cleștar. Mie mi s-a părut că ori e de cleștar, ori de safir, ori de argint. Dar nu era un palat, ci un soi de cub de sticlă, în care singurul element opac era bucata aia veche de zidărie. A treia zi, meseriașii au împachetat și au plecat de parcă n-ar fi fost vreodată. Abia atunci a venit proprietarul. Un domn înalt, uscățiv, cu o barbă rotundă și cu o pălărie de Panama pe frunte. Ținea de după umeri un băiețel pirpiriu, îmbrăcat în negru și cam ghebos. Vasilescu a văzut și a zis asta primul: era chiar ghebos. Domnul a salutat în dreapta și-n stînga, ceremonios. Popescu, chiriașul doamnei Polihron, a zis și el:
— N-are automobil. Ce p… (nu mai reproduc partea a doua a constatării, întrucît, toată lumea știe, Popescu e spurcat la gură și nu respectă pe nimeni și nimic, deși lucrează la Primărie)
Domnul și fiul său au intrat în casa transparentă. Îi vedeam cum urcă scările interioare, cum se așază la o masă transparentă, pe scaune transparente, cum beau și mănîncă din boluri invizibile o mîncare nevăzută. Din cînd în cînd, priveau în sus, apoi bărbatul îl mîngîia pe cap pe copil și îl îmbrățișa. Numai eu am văzut cu ce jale îl strîngea la piept. Dar n-am spus nimănui, mi-a fost frică. Cînd a căzut seara, lumina a scăzut în aer și în casa transparentă. Numai triunghiul familiei Penescu se mai vedea. Înăuntru, întunericul se lăsa mai rapid ca afară. Inutil să spun că nu au aprins nici măcar o lumînare.
Așa au trecut cîteva zile. Ghebosul mic și firav ieșea din cînd în cînd pe-afară, dar nimeni nu se juca cu el. Cine, Doamne iartă-mă, să se joace cu un năzgîmb. Domnul, în schimb, cumpăra de la băcan și părea chiar interesat de realizările artistice ale lui Gherasim Luca. Într-o zi, a intrat în crîșmă și a băut un schwarz. Cică nu a bîzîit nici musca în local, dar nu pot să jur, că noi, copiii, n-aveam voie acolo.
Apoi, într-o zi care nu cred că a fost prea bună, porumbeii lui moș Nicu au zburat toți și s-au așezat pe palatul de sticlă. S-au găinățat, întunecîndu-i strălucirea. A fost un moment de panică. A ieșit toată strada, cu palmele streașină la ochi. Vînzoleală mare. Cineva a strigat, de jos, „Uș!”, dar nu prea tare. Domnul și fiul au urcat pe acoperișul murdar și s-au uitat împreună la stolul care se ridicase deasupra lor. Domnul și-a îmbrățișat fiul, apoi i-a scos hăinuța neagră. În clipa aia, am oftat cu toții. Băiatul nu era ghebos. Și-a desfăcut aripile și a plecat drept în sus, ca o săgeată. Domnul a izbucnit în plîns și îl vedeam, de jos, cum i se zguduie umerii. Își acoperise ochii. Apoi a coborît în clădire pe scările transparente și a tras după el chepengul. În clipa aia, clădirea s-a întunecat brusc. Aveam în fața noastră un pătrat de întuneric, în plină zi, amenințător. Cine vine pe strada noastră îl poate vedea, și azi, cu ochii lui. Dar ascultați sfatul meu: mai bine nu vă uitați!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s