Păpădia

E rău să fii ultimul. Rău, rău. În dimineața asta s-a spart ultima ceșcuță fermecată. Se povestește că penultima o scăpase din mîini de bunicul Costache, acum cincizeci de ani. Antepenultima, numai ciobită la buză, fusese considerată încă întreagă și a mai putut fi admirată pînă în ’44. A dispărut în zaveră, iar unchiul Glăvan a susținut întotdeauna că a fost mîna comuniștilor. Glăvan nu e chiar un om de încredre. Întotdeauna avea justificări pentru ultimile șmecherii. Evident, din ’48, a dat-o la-ntors. Elementele declasate ale familiei scoseseră relicva din țară, de frica poporului. Povestea celei de-a treia ceșcuțe sfărîmate e neclară: se petrecea pe la 1840, la conacul lui Papazoglu, strămoșul mătușii Tamara, care adusese, prin căsătorie, comoara celor șase (de fapt, numai trei) ceșcuțe fermecate. Toate erau fermecate. Cine trăia în prajma lor era nmuriror, deși Papazoglu a murit în duel, iar fiul, strămoșul Alecu, a sucombat în patul needemn al Rașlicăi Nachmanzon. Partea proastă e că, odată cu ceșcuțele, încă de la 1789, de cînd stolniceasa Zulnia a făcut una cadou unui venetic pripășit pe lîngă Podul Mogoșoaiei, puterea reunită a ceșcuțelor începuse să scadă. Se zice, da’ n-avm martori destui (tante Elvira e fără minte, deși turuie ca o moară neferecată), că, atunci cînd toate ceșcuțele erau reunite sub aclași acoperiș, vîrsta membrilor familiei bătea spre o sută de ani. Oricum, pînă atunci, fuseseră port-bonheur-ul familiei. Era suficient să le umpli cu apă neîncepută, să le răstorni cu gura-n jos sau să le picuri un strop de miere pe fund, că tot necazul, ghinionul sau boala se evaporau. Cumnatul Vasile, necredinciosul familiei (Dumnezeu să-l ierte!), refuzase să creadă sau pună mîna pe ele. Păstra o teamă mistică față de lucrurile neînțelese. De altfel, pierise, ca orice necredincios, în circumstanțe tulburi. Ori în Tanger, ori în El Dorado.

Pe fundul ultimei ceșcuțe nefericite fusesese desenată o păpădie spulberată. De puful zburătăcit de apropiau, ca în dicționar, două buze copilărești a căror posesoare putea fi văzută numai anamorfotic. Of. Moștenirea de trei sute de ani s-a spart chiar azi. Simona, nepoțica unchiului Paraschiv, a luat-o cu viteza fulgerului, a fugit cu ea și s-a împiedicat de prag. Fiecare membru al familiei a simțit și a auzit, între scrîșnetele ciocănelului și scăriței, sunetul cristalin. Respirațiile s-au oprit. Inimile au stat. Un nor ngru s-a proptit în fereastră. Fiecare puf s-a dus cu un ciob. Simona și-a privit întîi mîinile neîndemînatice, apoi cioburile și apoi, din nou, mîinile. A început să răcnească. Și în clipa următoare, ultimul vlăstar a familiei s-a spart, și el, în mii de ciobulețe. Unchii, mătușile, părinții și bunicul au dispărut de pe suprafața pămîntului, de parcă n-ar fi fost niciodată.

Anunțuri

2 gânduri despre “Păpădia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s