Ultima zi de plajă

Timiditatea e teroarea desăvîrșită a ridicolului. Marea e rece ca gheața, vîntul bate turbat, gata. Ce-a fost a fost. În stînga, se strîng ultimele corturi. Cei care așteaptă sfîrșitul și cursa de seară s-au strîns, zgribuliți, pe terase și se încleștează cu mîinile pe pahar – tovarășul de nădejde, dincolo de bine și la rău. Nimeni nu vrea să se recunoască înfrînt, dar așa e Marea Neagră. La sfîrșitul lui august trîntește o furtună turbată și povestea se încheie, deși, trei zile mai tîrziu, un soare molatec se întinde pe plajă, îmbiind fantomele. Cînd s-a sfîrșit, s-a sfîrșit. Un bărbat în hanorac se plimbă, cu mînile pe la spate, cu urechile înfundate-ntre umeri, cu pălărioara lui caraghioasă trasă peste numitele urechi și înfruntă destinul. Nu e nici un destin. Resturi. Sau e, totuși, parcă e.
Aiurea, nu înfruntă nimic. În centrul lumii, zgribulită în poziție fetală, o fată se ascunde de restul lumii. E toată înfășurată într-o pînză de in, subțire și nu mișcă. Bărbatul trece nepăsător pe lîngă ea. Nici fata nu se clintește de sub apărătoarea iluzorie. Numai o talpă iese și dă din degete, cu nemulțumire. E o talpă care sugerează, desăvîrșit, restul corpului. El se gîndește o clipă că ar putea s-o întrebe dacă o poate ajuta… Hm, cu ce s-o ajute? S-o încălzească, de exemplu. Sau să-i acopere talpa goală și rece. I-ar putea aducee un ceai fierbinte. Îi vede în minte fața. Și e absolut convins că o cunoaște, că o iubește, că ea, acolo, sub pojghița de nimic, îi e sortită. Și numai ce gîndește la așa ceva, că se înroșește pe dinăuntru. Așa că se îndepărtează repede, să nu-l vadă cineva. O fi dragoste sau numai sex? E sex, da, sălbatic, ca pentru timizi, în poziții alambicate. Se întoarce în camera lui. Bagă modemul în calculator, își rezolvă corespondența. Răspunde la mesaje. Apoi se uită în portofel. Adevăr grăit-a Zoroastru, vacanța s-a sfîrșit. Îl încearcă un regret ușurel, ca o boare. Se întinde, leneș și nemulțumit, contemplînd camera sătăcăcioasă, improvizată, urîtă. Mîine dimineață va fi în tren…
Brusc, sare din pat. E miezul nopții. Cînd dracu’ s-a făcut noapte? Înșfacă bricheta cu led și se repede pe plajă. Aleargă de nebun. A greșit, a greșit, trebuia să se oprească și s-o întrebe. Trebuia să o scoată din pînza ei de păianjen. Să-i spună orice. Vorbele nici n-au importanță, ar fi înțeles. Lumina vînătă nu lămurește lucrurile. Nici locurile nu-s aceleași. Plaja e pustie, iar în lumina lunii, șovăielnic scîrțîită dintre nori, peisajul s-a schimbat definitiv. Marea foșnește din toate încheieturile, la doi pași, vîntul s-a oprit, frigul înțeapă. În nisip însă e o formă adîncă, perfectă, încovrigată, cu toate amănutele seducătoare ale corpului dispărut. Cap, sîni, coapse, o palmă. S-a dus dracului și norocul, s-a dus tot. Unde i-a fost mintea? Iar forma scobită îmbrățișează o perlă mare cît luna plină. O perlă de nisip, care strălucește. Cînd o atinge, uimit, cu vîrful degetelor, nisipul se surpă. N-a mai rămas nici amintirea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s