Timpul nu are regrete

Dacă ai răbdare, poți găsi în talcioc jdemii de lucruri fermecate. E o tehnică. Nu te arăți niciodată interesat. Întrebi plictisit și pleci mai departe. Nici nu te uiți. Ai întrebat ca să întrebi. Apoi te foiești prin alte locuri, fără să tragi cu ochiul. La sfîrșitul zilei, spăsit, vînzătorul te abordează, el, și te imploră să-i iei pacostea de pe cap. Atunci e vremea tocmelii, pentru că ești plictisit și sastisit. Ești ca și cum n-ai fi.

Așa am cumpărat, cu zece lei, un ceas de buzunar, cu lănțug. Îl ochisem din prima. Avea cel puțin un scol vechime. L-am strecurat în buzunar, după ce m-am convins, nemulțumit, că, întors, mergea. O să spuneți că-s nebun, dar, din clipa aia, totul mi-a mers din plin. M-am îndrăgostit și a fost un succes. Am făcut o firmă și a mers bine. Am cîștigat la Loto (nu mult, patru numere). Mi-a mers bine. La început nu am legat mecanismul de succes, pînă în ziua în care s-a oprit. Ceva țăcănea înăuntru, iar iubita mea și-a făcut bagajele și a plecat. Stăteam cu relicva în palmă, iar fata, draga de ea, iubita mea îmi spunea:
— Nu, nu mai merge așa.

— De ce nu merge? Ce nu merge?

— Totul. S-a stricat, s-a rupt. Mi-ai sfîșiat sufletul.

— Bine.

Și a plecat. Am căutat un ceasornicar. Nu mai sînt ceasornicari în București – cel puțin, nu din cei pricepuți la mecanisme cu arc și balansier. Am depus ceasul într-un sertar și am dat faliment. Un faliment răsunător pentru mine, deși nimeni nu a auzit de el. De atunci mi-a mers prost. A trebuit să mă angajez undeva, la o tipografie. Nu mi-a plăcut niciodată să muncesc, dar aia a fost ce mai nașpa perioadă. Eram singur cuc și disperat. Uneori, mai luam ceasornicul cu mine, cu speranța vană că voi izbuti să-l pun pe picioare. Nu i-am acordat, însă, o importanță prea mare. Așa am ajuns în Cluj, într-o deplasare. Atunci am dat de un atelier micuț cît un degetar. Am intrat și l-am văzut pe ceasornicar. Era bătrîn ca timpul, cred că avea cel puțin 80 de ani. I-am întins obiectul, din obișnuință. Omul l-a luat, și-a pus ochiometrul și a exclamat:

— Domnule, e o onoare pentru mine să-l repar. Nu știu dacă am să pot, dar am să încerc.

Înainte să mă întorc, în București, am trecut pe la ceasornicărie, convins că am să-l las acolo. Bătrînelul m-a întîmpinat, tot numai un zîmbet. Îl făcuse. Apoi i-a deschis capacul și mi-a pus lupa la ochi:

— Vedeți? A mai fost reparat în 1923 și în 1944. Fotiade, primul, Angelescu, al doilea. L-am cunoscut pe Angelescu. Mare om, domnule! Vedeți? S-au semnat aici – și, cu voia dumneavoastră, m-am semnat și eu. Vedeți?

Am plătit, l-am luat, m-am întors. Ei bine, iubita mea s-a întors și am cîștigat procesul cu firma debitoare. Asta s-a întîmplat acum zece ani.

Ieri, ceasul s-a oprit. Mă uit îngrijorat la femeia care pare că visează, proptită dușmănos la fereastră. Îmi strig ferița care se încăpățînează să nu răspundă. Și controlez actele. Nu e nimic care să mă îngrijoreze, dar acum știu că norocul meu s-a oprit. Nu mai există, pe lumea asta, nici un ceasornicar care să repună lumea pe vechiul ei făgaș.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s