O beție cu Jorj

Ca să ajung în pivniță, ieșeam din corpul principal al casei bunicilor, coboram treptele, intram în grădină, apoi o luam la dreapta și ajungeam la chepeng. Trăgeam voinicește. Chepengul era cît mine de mare, deci foarte mare! Treptele coborau într‑un întuneric călduț, ușor înecăcios, cu miros de mucegai. Acolo era beciul minunilor. Sticle, sticluțe, clondire, butoaie, vase, cutii de tablă, relicve misterioase. La ce altceva să viseze un copil? Dar nu mă simțeam niciodată confortabil coborînd acolo, sub pămînt, chiar dacă aveam cu mine o lanternă pătrată, ruginită, cu o baterie veche cît lumea… Firicelul de lumină era singurul sprijin de nădejde. Dar de ce coboram tocmai eu? Păi, la mijloc era mîndria mea. Eu eram, dintre toți cei nouă nepoți, singurul capabil, singurul demn și, din cauza asta, primul pe listă la cărat vinul sau țuica. Copiii care nu-s curioși, care nu gustă, nu răstoarnă, nu destupă sau nu cercetează realitatea încon­jurătoare trebuie îndopați cu sirop de tuse, ca gînsacii, și băgați în pat pînă le vine mintea la cap. Ori frecați cu spirt îndoit cu apă. Ori descîntați cu cărbune. Citez din bunica…
Urcam cătinel, ținînd cu grijă clondirul de gît și, cînd ieșeam în lumina înserării, hop, înlăturam dopul din gîtul sticlei. O duceam la gură… Gustam. Plescăiam, cum fac oamenii mari. Mmm, ce ciudățenii mai beau unchii ăștia și mătușile și bunicul și toată lumea… Dar ce sentiment minunat să fii de-o seamă cu toți acești ciudați, să te înfrupți din lucrurile interzise și să nu pățești nimic. Probabil că eram ales. Sigur! Apoi înfigeam la loc coceanul și mă prezentam mîndru în fața familionului. Petrecerea lor putea continua. Eu eram cu sufletul împăcat.
Schema asta mi-a mers mult timp. Mai exact, cam pînă prin ’62-’63, cînd bătrînii și-au părăsit satul adoptiv, Cataloi (unde bunicul avusese domiciliu obligatoriu), și au luat drumul orașului. N-a fost o mișcare prea inteligentă, sau, mă rog, n-a fost una norocoasă. Bunicul a murit un an mai tîrziu, iar bunica n-a mai avut niciodată o casă a ei. A călătorit pînă la moarte schimbîndu‑și domiciliul pe la unchii și mătușile mele și asta a fost cauza unui șir nesfîrșit de nemulțumiri și acuze reciproce. Fiecare era convins, pînă să-i vină rîndul, că toți ceilalți nu-și îndeplinesc cum se cuvine sfintele roluri de protectori filiali. Dar asta e altă poveste.
Mie, însă, gustul pătrunzător al vinului sau al țuicii mi-a rămas în cap și‑n inimă. Pentru că stomacul, săracul, nu-l reține, oricît s-ar strădui! Din cauza asta, mă consideram un viteaz, un ales, un cunoscător, un complice, un veteran, un rezistent – rezistent, asta, da, era cel mai important cuvînt. Devenisem om mare, demn să stau la masa învingătorilor, să împărtășesc orice din înțelepciunea vieții, din concluziile sau revelațiile care mă năpădeau. Pentru că, odată cu vîrsta, mă năpădeau. Nu atât revelațiile, cît neliniștile. Toate, ale naibii, aveau un motiv. Iar motivul avea nume: Veloiu Virginia, colega mea de clasă. Pentru eternitate!

Așa s-a întîmplat și atunci. Vara lui ’68 plutea într-o mare de calm, optimism și relaxare. Maică-mea își făcea vacanța într-un sătuc din Ardeal, Voșlobeni, la prieteni vechi, încercînd să scape de obligațiile și înghesuiala care năclăiau Bucureștii pe 23 august. În satul ăla hălăduiam eu, adolescent miop, dar fără ochelari, plictisit de moarte. De moartea pasiunii. Pentru că Virginia, băiețoasa, apriga mea colegă cu voce guturală era pe undeva pe la mama dracului. Sau poate chiar prin București, cine știe, iar eu, aici, lipsit de prezența ei tonică, nu puteam decît să tînjesc dînd tîrcoale unei fantomatice absențe! Ah, Virginia, Virginica, Veli, Velica – o alintam eu – de ce ne-a separat viața asta crudă?
Trebuia, în schimb, să particip la lungi partide de canastă sau rummy, să diger replici care se repetau cu cadența unui metronom și, culmea, să plec la culcare la ora zece. Bine măcar că mai ascultam Radio Europa Liberă. Măcar atît! Da, vara lui ’68 era calmă, relaxată, plină de speranțe, dar pe mine mă omora cu zile. Viața mea curgea prea repede dintr-o clepsidră lăbărțată și, uite, mîine, poimîine, avea să se termine. Iar eu? Cine eram eu în povestea asta? De aia, păhărelul de vișinată sau șprițul sprințar, de vară, erau cele mai profunde și prietenești evenimente ale momentului. Dacă Jorj (găzdoiul) încerca să toarne al doilea pahar, mama și Ilonka (gazda) săreau ca arse. Era nebun? Copiii nu au voie. Toate ca toate, dar copiii ăia cu care eram asimilat mă umpleau de amar. Nu mai eram un năpîrstoc. O, nu. Dar nici dragostea mea de om matur, puternic și liber nu aveam cui s-o mărturisesc. Cui? Naturii, ca-n poezie? Ba nimănui, conveneam roșind pe dinăuntru. Degeaba protestam. Degeaba sugeram, precaut, că aș fi bărbat, că mintea mea funcționează ca mintea unui premiant, ceea ce și eram. Cine să mă înțeleagă? Dădeam peste cap paharul stingher și pălăvrăgeam dezinvolt despre rezistența mea în fața alcoolului, enumeram fapte de vitejie imaginară. Nu mă credea nimeni. Mă lăudam în pustiu. Of! Dacă acei oameni mărginiți în realitatea lor mică ar fi dat imaginarul deoparte, ar fi întrevăzut esența, care nu era foarte diferită de ce îndrugam eu acolo. În ceea ce privește găselnița cu esența… nu exagerez, eram poet. Nu m‑am putut stăpîni!
Dar iată că, într-o minunată seară, după cină, Jorj mă învită misterios în bucătărioara de vară. Destupă o sticlă de vin (o văd și acum, Corăbioară de Murfatlar, doișpe lei kilu’), pune două pahare pe masă, își aprinde o țigară și zice:
— Tinere, femeile astea n-or să ne înțeleagă niciodată! Niște încuiate! Hai să bem, da’ pe-ascuns! Să nu știe! Sper că ții la băutură!
— Nene Jorj, sînt de neoprit!
A turnat tacticos vinul în pahare și ne-am pus bărbătește pe băut. La început, cu frica masculină de cicăleala muierilor. El, suflînd rotocoale spre tavan, eu, încercînd să găsesc subiect de conversație. Mai întîi, oleacă de politică. Îi bîrfim pe ruși, îi periem pe americani. Rușii erau răi, americanii erau buni. Rușii erau înapoiați, depășiți, lăudăroși, americanii, dimpotrivă. M‑am luminat. Eram perfect de acord. Deși avea înfățișarea unei găini gît golaș, Jorj ăsta era dintr-o dată simpatic. Ne-am aventurat apoi, cu prudență, în zona automobilismului și a mecanicii. Eu am înaintat numele singurelor automobile pe care le știam: Fiat Spider și, firește, demonul șoselelor, Ford Taurus. La mașini, paharul mi s-a umplut ca prin farmec, asta pentru că Jorj nu avea decît o amărîtă de motoretă Carpați, în șopron. În fapt, nici n-o conducea el, ci nevastă-sa. În diminețile cînd mă plictiseam din iubire, dădeam deoparte prelata motoretei și învîrteam roata în gol. Urmăream vitezometrul și plecam în vis din satul ăla pierdut direct în vîltoarea vieții… O blîndă euforie mă cuprinse. Un entuziasm cu aromă de confesiune. O încredere necugetată că lumea e bună și viitorul de aur.
— Nene Jorj, eu cred că Spider e cea mai rapidă mașină din lume. Da, dar iubirea…
De ce am opus iubirea mașinilor nu pot să spun. Așa mi-a venit. Fulgerător. Și nici nu știu ce m-a făcut s-o spun, dar am spus-o. Nenea a aprins o țigară și a oftat, privindu-mă-n ochi:
— Spune, Florică!
— Ah, nene Jorj, femeile sînt caliciul de minuni al lumii! Pentru o clipă de amor aș fi în stare să… să… să-mi dau viața. Pentru că eu cred că femeile sînt ceva… care…
Mi-a turnat în pahar, dînd din cap aprobator. Eram, totuși încurcat. Iubirea avea chipul Virginiei, iar el, cu înfățișarea unei prune uscate, numai pasiune nu putea inspira. Am dat din umeri. Oare el înțelegea ceva din misterul feminin? Mă îndoiam. Dar ce mă privea pe mine? Eu, care nu prea știam cum e alcătuită o femeie, ezitam între cele mai perverse pofte, cele mai întunecate și nerușinate idealuri – dar se mai puteau numi idealuri? – și gingășia, puritatea sentimentului. Întunericul mîngîierilor înfocate și lumina mîngîierilor delicate. Eram încurcat. Să o ating cu o floare? Mi-era peste mînă. Ce să-i spun? Poezii? S-o cuprind de talie? Să-i strecor mîna pe după gît? Aflasem, într-o tabără, că în Germania există bordeluri. Unde poți petrece în voie cu gagici­, dar că, deși ai voie să le faci ce vrei, nu ai permisiunea să le penetrezi… A penetra era un verb care îmi dădea fiori… Mai mult, ca nu cumva vreun client descreierat să-și ducă la capăt voința spurcată, fetele aveau un soi de petic negru de cauciuc aplicat pe organ. Așa da. Asta îmi convenea. Dacă eu nu le atingeam, să nu le mînjească un fitecine! Dorința mea de puritate a tresărit. Așa, să nu le… să nu le deloc! Să pot eu să ajung acolo și să le fac să se îndrăgostească de mine. Jorj a tușit încurcat:
— Păi atunci, a zis el, de ce să mai plătesc?
A urmat o explicație îmbîrligată, care și acum mi-e neclară. Eram de părere că mostoflocirea fetelor era îndeajuns. Pentru un bărbat normal. Căci aflasem eu, pentru ăia anormalii erau alte chestii, alți bani, dar, cum spunea într-o carte est-germană de educație sexuală, „perversiunile sînt un iad a cărui ușă nici nu trebuie întredeschisă”. Un tunel al timpului s-a căscat între noi. Deși nu se mișcase de pe scăunelul lui, Jorj părea ceva mai depărtat. O sticlă nouă strălucea feeric, corăbioara părea adevărată, gata de drum. S-a auzit din spate o voce, semăna cu a mamei:
— Jorj, tu chiar ai înnebunit?
Iar el a zis:
— Tu ce te bagi? Nu vezi că aici am un prieten bărbat și băutor? Numa’ să nu mă bage sub masă! – și a făcut cu ochiul, chipurile înspre mine. M-am simțit mîndru, ca niciodată!
În spate s-a închis aceeași ușă. Am crezut că am visat.
— Unde rămăsesem? A, da! Viața! Simt, nene Jorj, că viața e… atunci cînd visezi să îți cucerești destinul cu mîinile goale. Ce e viața? Ce e sentimentul? Cine sînt eu? Simt că… e bine, eu cre’ că acum înmug… sentimentul, da! Contează!
Becul stingher din tavan se depărtase și el. Am mai băut un pahar. Ciudat, gustul nu mai era cel de la început. Licoarea n-a mai alunecat bîldîbic sau ghiogîrț. Am adulmecat un iz acru, cineva străin s-a declarat îndestulat în mine. Dar trebuia să spun ceva esențial, ceva definitiv, să las un semn al trecerii mele pe acest pămînt. Acum era momentul, dacă scăpam și ocazia asta… Nu mă mai întîlneam cu el pînă la moarte. Iar moartea pîndea după colț!
— Cît voi trăi am săăă… eu, Jorj, dragă, cînd mă uit în jurul meu, la tine, la fetele astea, în România noastră, în istoria noastră multiseculară, da, sînt mîndru că sînt Român, iar Virginia… o iubesc, nene Jorj! Și poate mă iubește și ea!
Am alunecat neguros pe niște perne de apă. Ceva clipocea acut în capul meu. Becul se clătina abrupt, bătut de un vînt nevăzut. Și, brusc, lumina s-a făcut întuneric. Un întuneric se rotea ca la începutul lumii. În capul meu, cap larg, neprietenos, încăpător și lichid. Senzația era insuportabilă. Se ciocneau, din nou, voința mea și realitatea hîdă. Cu un efort supraomenesc, m-am aplecat peste marginea lumii și am borît. Ah, dar asta nu era marginea lumii, era marginea patului. Iar tavanul nu voia să se oprească. Cineva sau ceva a foșgăit în apropiere. Am gemut, convins că am să mor. Meritam să mor, ba nu meritam. Am repetat acțiunea de golire a sinelui de cîteva ori. Cu bulbuci. Și, în ciuda penibilului care creștea, odată cu conștiința că făcusem ceva ireparabil, nu mă puteam împiedica să mă mir: de unde mai ieșea, din ce ascunzișuri ale sinelui se întrupa materia? Ce misterios e corpul omenesc! Atîta materie respingătoare! Totuși, parcă nu băgasem atîta vin în mine? Mai este? Mai urmează? Doamne, fă să se oprească! Pînă dimineață eram epuizat și sec ca o sugativă nefolosită.

Ce aveam să-i spun mamei? Cum aveam să mă mai uit în ochii gazdelor? O, nu, trebuia să dispar, trebuia să fug. Numai capul de nu m-ar fi durut în halul ăla, numai dacă greața ar fi făcut o scurtă pauză! Exact atunci, în colțișorul meu, au înflorit țiuiturile de la Radio Europa Liberă. Dar sunetele erau mai tari ca de obicei. Așa o fi trezirea din beție. În amărăciunea și disperarea mea, am înțeles: tancurile sovietice și tovărășești străbăteau Cehoslovacia. M-am extras din așternuturile jilave. Chiar invadaseră Cehoslovacia! Ah, barbarii! Și noi? Românii? La picioarele mele, în locul covorașului, cîrpe. Și, sub cîrpe, pete mari, de o culoare nedefinită, pe dușumele. Am străbătut, precaut și tulbure, drumul pînă la ușa întredeschisă. Strînși ciorchine în jurul aparatului masiv, cu două difuzoare, cei trei călăi ai suferinței mele ascultau transmisiunea fără să-mi acorde nici cea mai mică împortanță. Mama doar m-a săgetat. Scurt și sever. Apoi a hotărît brusc, pînă nu intră rușii peste noi, s-o ștergem acasă, măcar acolo am fi în siguranță. Am înțeles mai tîrziu că avusese o discuție neprincipială cu subiectul Ardeal. Ilonka, prietena ei din tinerețe, avea o viziune prea personală asupra istoriei străbune. Jorj făcea haz de necaz, cum îi era felul. Da, s-a lămurit mama cu ciudă, așa uneltesc unguroaicele, îmbrobodind fraierii bărbați români, care se lăsau – o, Doamne! – duși de nas. Nu, nu mai rămîneam acolo nici un minut. Era prea periculos. Degeaba s-a oferit găzdoiul să destupe, pentru mine, o țuică proaspătă. Am văzut negru în fața ochilor, iar mama a văzut roșu. Era prea mult. Om bătrîn și se pusese la mintea mea. Asta era educație? Sau o zeamă de varză? Hai, Florică, acum știi ce e băutura!
— Nu, nu, nu, a protestat mama, atinsă la coarda sensibilă, puiul ei. Fusese o nebună să-i accepte propunerea, să mă învețe minte!
Am făcut drumul spre București bălăngănid din cap. În ciuda avîntului patriotic, în ciuda destinului care-mi surîdea eroic, în ciuda tensiunii antisovietice, în ciuda armei automate care deja strălucea nouă și oțelită și imaginară în brațele unui tînăr încleștat la granițele inviolabile ale României iubite, în capul meu sufla un vînt umed și înecăcios. Ah, de s-ar opri o dată, mă rugam eu la toți sfinții, ars de sete și bînd apă în neștire, din gară-n gară. Cînd am ajuns acasă, seara, am căzut, răpus.
— Stai, a zis mama, nu mă ajuți la bagaje? Nu-ți ajunge că m-ai făcut de rușine! Acum mă lași singură?
Ghinionul meu. Primul lucru care ieșit dintre boarfe a fost promisa sticlă de țuică. Am văzut-o cu ochii mei, stomacul meu a văzut-o și ea mi-a zîmbit verde-n față. Fulgerător am mai dat o dată, ultima, la boboci. Gata. Ajunge! Am plătit destul! Opriți-vă! N-a mai rămas din mine decît carcasa. Și, pentru prima dată, moartea mi-a părut o ieșire onorabilă din necaz. Doar să găsesc o portiță. Mîine, mîine va fi ziua cea mare și ultima. Blestemată fii, băutură! Adio, viață, adio, preaiubita mea Veloiu Virginia! Și-am adormit.

Anunțuri

2 gânduri despre “O beție cu Jorj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s