Primiți cu îngerașul?

Băiețelul lor de cinci ani fura noaptea mîncarea din frigider. Fura ciocolata din dulap. Fura bomboanele din cutii. Fura de stingea. Fura tot, de oriunde. Dar, de îngrășat, nu se îngrășa. La început, mama, prima, a auzit un scîrțîit. Cunoscînd zgomotele casei, a auzit lipăitul tălpicilor. Apoi a intuit (cu ochii minții, s-ar zice) ușa frigiderului întredeschizîndu-se. Și-a tras halatul pe ea și chiar a văzut cu ochii ei, în lumina de la frigider, cum Roberțel își îndesa în pijămăluță iaurțele, cîrnăciori, sălămior, brînzică pînă i s-au umflat piepții. Apoi copilul a închis frigiderul și a șters-o, lipa, lipa, în cămăruța lui. Mama a rîs, dar tata n-a rîs: „Păi de ce să fure, ce noi nu-i dăm?” „Dragă, noi nu-i dăm cîrnat!” „Da, dar îi dăm tot ce e bun!” „Cîrnatul e bun?” „Dragă, aici nu e vorba de cîrnat.”

L-au descusut de pomană. Au căutat prin cameră, după resturi. În gunoi, în WC, sub balcon, sub pat. Nimic. Ce era de făcut? La sfîrșitul lunii, cînd trăgeau linie, cantitatea bătea tona. S-ai privit uluiți și înspăimîntați. L-au dus la doctor. În dimineața aceea dispăruse cutia de bomboane de un kilogram. Doctorul l-a consultat, i-a pus mîna pe cap, i-a luat glicemia, i-a pus stetoscopul și a clătinat din cap. În afară de faptul că e puțin cam slăbuț („Vai, domnu’ doctor!”), totul e în regulă. „Să îi dăm vitamine? I-am dat Cavit.” „Nu, îi fac fundul de ochi.” „E grav?” „Nu doamnă, totul e în regulă… Stă cam mult în casă?” Pauză. „Ți-am spus eu…” – mîrăie tatăl – „n-are destul aer.” „Vrei să răcească? Îi curge nasul, pentru numele lui Dumnezu!”

— Doamnă, domnule, Robert e un băiat OK. Nu vă mai faceți probleme, are și greutatea, și înălțimea potrivite. Cît despre mîncare, nu e problema mea.

Plecaseră boi la doctor și s-au întors vaci. Ce era de făcut? L-au chemat la ordine. „Pe cine iubești tu mai mult și mai mult? Pe mama sau pe tata?” Băiatul îi privea tîmp. Cum adică? „Hai, puiu’ mamii.” Au organizat o pîndă. Ca un roboțel, Roberțel înșfăca punga de praline sau farfuria cu chifteluțe, tortul cu fistic sau iahnia de fasole și o tulea în cămăruța lui. Ca să nu-l sperie, au venit tiptilși-au lipit urechea de ușă. Au ascultat ore în șir, pînă la miezul nopții de-ai fi zis că s-au lipit de perete…

Roberțel îi asculta și el, de dincolo, ținîndu-și răsuflarea. După ce adulții adormeau, epuizați, băiatul a deschis sertarul. „Au adormit, vino, nu-ți fie frică!”Din întuneric a luminat un băiețel bucălat, rotofei pufos, privind temător în jur. S-a aruncat asupra mîncării ca un sălbatic înfometat de moarte. Și-a umflat bucile obrajilor să plesnească. Iar aripioarele de puf îi tremurau pe spate. Și-i repovestește lui Roberțel, a mia oară, destinul lui nefericit. În Paradis, lumea se usucă cu ambrozie și rouă. Nu tu halva, nu tu ciocolatã, nu tu mujdei. „Mmm… Ce bine e lumea voastră! Mai vreau! Mi-e așa de foame acolo sus!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s