Bărbatul unei femei

Se spune că sunt norocos. Am un apartament al meu, mic, cochet, pe care l-am achitat înaintea crizei. Am un post frumos și ușor, plătit la timp. Sunt asistent universitar, îmi place ce fac, pentru mine nu e muncă. Am și o emisiune la televiziunea de stat, una mai mică decît apartamentul meu, care îmi aduce un cîștig suplimentar și salutul chioșcăreseleor de la parterul blocului. Dar cu dragostea cum stau? Ei, aici lucrurile se complică puțin, dar numai pentru mine. În cercul meu de prieteni se vede același noroc chior: am succes la femei. Agăț ușor, săptămînal, chiar și prin cluburile unde ideea și imaginea starului cultural nu au pătruns vreodată. Sunt, cum s-ar zice, un homme à femmes. Așa se vede din afară. De fapt, eu, tocmai pentru că predau în mediul universitar, am criterii foarte stricte. Nu mă încurc niciodată cu studentele care iau loc în primele bănci, rujate, bibilite și ofertante. Nu. Niciodată la cursuri. Niciodată în vremea studenției lor. La o zi după examenul final, da. Înainte, nu.
Ba nu. Greșesc. Am călcat strîmb o dată. Pentru că m-am îndrăgostit de o studentă. Iar îndrăgostiții sunt proști și nesăbuiți. A fost pasiune, foc și pară. Mi-am pierdut uzul rațiunii. Fata s-a mutat la mine și am fost cel mai fericit un an întreg. Dar n-am avut noroc. Am fost părăsit – ăsta e cuvîntul – a doua zi după ultimul ei examen. O fi, mi-am spus oftînd, cu inima și creierul zdrențe, ironia sorții. Mi-a trecut. Greu, dar mi-a trecut și am revenit, spre invidia amicilor, la stilul de viață care mi se potrivea. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
De curînd, am fost obiectul unei licitații. Ca să facă rost de bani pentru o cauză nobilă, un ONG mi-a propus să fiu obiectul unei licitații. Urma ca fata/femeia care ar fi cîștigat-o să aibă parte de o cină cu mine, la un restaurant șic. Am rîs. N-o să se lege nimic, mi-am zis, ce fraieră ar licita pentru un profesoraș? N-a fost așa. Mai mult, fata care m-a cîștigat nu era nici proastă, nici urîtă. Am privit-o amuzat cum își învingea jena sau tracul. Cum îi combina pe dumneavoastră cu tu. Am surîs, încordarea mea trecuse și i-am zis:
— Hai să nu ne prefacem, i-am zis, nu mușc și nu mănînc oameni. Dacă vrei să știi ceva, întreabă-mă. Dacă ești curioasă, întreabă-mă. Închipuie-ți că ne cunoaștem de multă vreme și va fi OK.
S-a destins, astfel că seara a devenit agreabilă. Am spus un banc ușurel, a spus unul hard core. Am rîs. Ne-am găsit pasiuni comune, cărți, filme și muzică. Așa că, atunci cînd chelnerul (nu) a venit cu nota de plată, am mai comandat o sticlă de vin și am stat la palavre. Brusc, mi-a spus că e de multă vreme cu ochii pe mine, că ar fi licitat pînă la capăt.
— De ce nu mi-ai dat un telefon?
A stat o clipă pe gînduri – să-mi spună?, să nu-mi spună? Mi-a spus:
— Un telefon e așa, ca un agațament. Voiam să stau de vorbă cu tine, să te cunosc.
Nu știu de ce, dar vorbele ei mi-au încălzit inima. Semăna, într-un fel, cu iubita pierdută. Avea o voce scămoșată, aproape spartă, foarte senzuală. Mi-a întins mîna. I-am luat-o cu blîndețe. Atingerea a fost emoționantă. Sentimentul mort înviase.
— Vrei să mai stai?
— Nu, hai să ieșim. Facem cîțiva pași.
Cu cel mai firesc gest din lume, am luat-o de după umeri. Nu sunt prea înalt, dar ea era micuță, parcă se potrivea anume în îmbrățișare. Ne-am plimbat aiurea prin oraș și abia atunci am început cu adevărat să vorbesc despre ce sunt, ce cred, ce vreau. Mă asculta cu privirea-n pămînt și, din cînd în cînd, mă privea. Apoi a vorbit ea. Cînd a făcut o pauză, am sărutat-o. Mi-a răspuns.
Am urcat la mine și, fără alte cuvinte, am ne-am futut. Ca doi amanți despărțiți vremelnic de un destin vrăjmaș, aș zice. Glumesc, dar a fost foarte bine. Eram, din nou, îndrăgostit și speriat de viteza sentimentului. Chiar i-am spus că o iubesc, hodoronc tronc.

Brusc a început să plîngă. Un plîns în hohote, făcînd să i se zguduie sînii. S-a ridicat în fund și s-a întors cu spatele. Am luat-o în brațe, dar s-a desprins cu un soi de fermitate.
— Nu, nu, nu.
I-am adus un strop de whisky, pe care l-a dat peste gît dintr-o mișcare. Mi-a spus povestea ei, brutal, cea adevărată. Iubea un bărbat însurat, cu doi copii, îl aștepta (în zadar) și avea să-l aștepte mereu. A urmat o tăcere grea și ridicolă. S-a îmbrăcat tacticos, pedant și a plecat. Gol ca Adam, stăteam în mijlocul patului și nici nu îndrăzneam să respir. Aș fi dat norocul meu proverbial, casa, serviciul, televiziunea, să fiu măcar o secundă acel bărbat cu nevastă și copii, numai să devin al ei.
Probabil sunt bărbatul unei singure femei, dar femeia aceea nu e a mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s