Fără martori

S-a obișnuit singură. Dimineața, singură în așternuturile scrobite, apoi la bucătărie, aprinzînd focul singură și punînd, în dorul lelii, un tacîm pentru nimeni, apoi, tot singură, spălînd rufelele de parcă ar vîsli. Nici o cămașă de bărbat, nici o izmană, nici măcar una murdară de căcat. Apoi la vite, apoi la găini, la lemne, la zarzavat… Ziua trece repede, zilele zboară, dar ea nu muncește ca să-i treacă timpul. Dimpotrivă, întorce capul mereu, ca mușcată de șarpe, își schimbă privirea, iar la amiază rămîne în soare, cu palma la ochi, să vadă. Totuși, nu se întoarce? Poate se-ntîmplă o minune…

Socrii au protejat-o la început, cînd durerea a fost proaspătă, dar oamenii supraviețuiesc al naibii de întregi oricărei dureri. Astfel încît acum e de două ori singură, urmărită de reproșul ascuns sub fiecare cuvînt: „Cum au unii noroc… Ce viață ușoară au!” Așa că se oprește din roboteală, exact la amiază, și se uită ca curca-n lemne. Pare și ea, privită de aproape sau de departe, o găină opărită, nici nu i-ai da douăzeci de ani. Apoi pune masa, tot așa, pentru doi. Și soarbe bătrînește din zeamă.

Tot ce face face pentru doi, deși actele au venit, popa i-a citit, doliul s-a retras de la ferești, pentru altădată. Doar faptul că nu i-au găsit trupul și n-au avut ce trimite acasă e suficient. Cînd stă cîte puțin, mintea ei o ia repede, repede, după dealuri, să-l vadă viu și nevătămat. Niciodată nu-i ajunge timpul. Iar seara vine pe neașteptate, ea se bagă în așternutul foșnitor și așteaptă, luîndu-se-n singură-n brațe. Se masturbează în tăcere, închizînd ochii. La sfîrșit, cînd aproape e bine, bocește înfundat. Om ca al ei n-a avut nimeni. Bun ca pîinea caldă, cum nu există și nu va exista niciodată pe lume. Blînd și drăgăstos, cuminte ca o fată mare. Frumos ca soarele și voios ca mierla. Iute ca săgeata, tare ca fierul. Nu mai există un astfel de bărbat pe lume. Iar cînd stinge lampa, toată casa începe să scîrțîie ca și cum i-ar vorbi încetișor într-o limbă străină și o îmbărbătează pentru ziua următoare.

Mult după ce adoarme, locul din dreapta ei se încovoaie ușor, de parcă un corp greu s-ar întinde acolo. Uneori, forma se modifică pe tăcute, ca și cum acel cineva ar sta într-o rînă, apoi pe spate, apoi încovrigat. Dar, cînd se face dimineață, nimeni n-ar fi în stare să spună dacă acolo a mai fost careva. Nici măcar ea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s