Colegi vechi

Infernul e ceilalți. O dezamăgire neguroasă îl întovărășește pe Popescu (zis Popicu) la întoarcerea acasă. Nu-și văzuse colegii douăzeci de ani, de la vechea întîlnire care se nimerise la alți treizeci de ani de la terminarea liceului. Ei bine, acum i-a văzut, i-a revăzut, ștrengarii. Aprinde luminile, admiră cu un suspin ușurat interiorul apartamentului impecabil. E decorat ca la carte, nimic nu-i la voia-ntîmplării. Își privește mîinile, vîrful pantofilor și-și pipăie cureaua. Toată seara a stat cu ochii pe cureaua lui Vladimir (zis Cireașă). Strînsă, cu crețuri la pantaloni, deasupra buricului. Atît de dizgrațios, încît nu și-a putut dezlipi ochii de straniul eșafodaj. O burtă cu pantaloni de om bătrîn. La un moment dat, i s-a părut că vede o cusătură cu sîrmă la afurisita de curea. Mai bine să nu-și amintească așa o grozăvie. Ah, și manșeta sărită de glezne! Dar Gino (Furia rece)? Cu un cap ca o pară fleșcăită ieșind din ruina colilie. De parcă ninsese rar pe o grămadă de boarfe vechi. Ei bine această mostruozitate plutea pe un gît subțire, ieșit dintr-o cămașă prea largă. Cum, necum, s-au bătut pe aceeași fată, iar Gino a cîștigat. Nu l-a mai putut suporta ani de zile, pînă a aflat că aleasa inimii lor l-a înșelat și a fugit. O fi avut, săraca, viziunea acestei gulii. Alături, Săndel (zis Viteză) își sugea dinții ritmic și scotea o limbă ca un melc la fiecare frază. În spatele ochilor, limba ăluia e un animal vîscos care iese dintr-o pădure de gumilastic. Hîîpș – aude, încă, aerul intrînd în plămîni printre dinți, odată cu resturile de mîncare. Atunci a început să plîngă, din senin, Gulie, cinicul. Adrian, adică Gulie, a schimbat ochelari după ochelari. A cerșit toată seara de la alții, s-a încoțopenit în nota de plată… Pînă la urmă, i s-au potrivit ochelarii lui Mache (Matahală sălbatică). Iar scociul care unea șaua lentilelor părea o tumoră crescută pe fața lui.

Da, Mache a fost cel mai penibil. S-a îmbătat din două pahare, apoi a cîntat numai cîntece deocheate, de adolescent labagiu, fără să se vadă, ce matahală emitea asemenea grozăvii. De care rîdea singur. Neplăcut, mîrlan.

Asta n-a fost întîlnire. A fost o revărsare de flegme-n batiste, ochi apoși, nasuri picurînde, scurteici verzui, cămăși fără nasturi. Și, colac peste pupăză, portofele jerpelite pe dinafară și pe dinăuntru. O vorbăraie lungă despre boli și doctori. Vinul, ieftin și prost, mîncarea, o colcăială. Popescu își construiește profilul în fața oglinzii de Murano. Se privește încruntat, își pipăie fălcile, trage de pungile ochilor, își freacă urechile tunse, lobii urechilor. Nu, niciodată, el, nu! Cei puternici, nu. Soarta surîde numai celor viteji, vizionari. Cei care se iau cu viața la trîntă. Siguraticii de geniu, bărbații între bărbați. La culcare, ștrengarule, își spune, ușurat. Apoi își descheie haina, desbumbă corsetul, își extrage placa, își scoate din ureche proteza. Va adormi fericit, netulburat. El, nu, niciodată…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s