Îngerul ezitant

Drumul spre casă a fost un chin. S-a urcat, din cîte își aducea aminte, în 300, apoi a coborît la Romană și a luat 331 bis. S-a trezit în cîmp, într-un depou al nimănui, agățat de un stîlp. Și-a șters gura de vomă, a căutat puțină apă, n-a găsit, s-a enervat, apoi s-a urcat în primul troleibuz aflat la îndemînă. A mers ce-a mers, dar a coborît la celălalt capăt al Bucureștilor. S-a uitat năuc, s-a străduit, și-a băgat degetele pe gît, dar n-a ieșit nimic. Brusc, s-a simțit ușurat, după ce amețeala i-a întunecat orizontul negru. Băuse cît putea un om, un voinic să bea. Băuse pînă-și pierduse mințile. Nu udul – și-a spus. Așa că s-a proptit de un stîlp și a urinat cu voioșie. A citit fără efort numărul troleibuzului, 92, și s-a bucurat. Ăsta era drumul spre casă. A ajuns pe la miezul nopții. Acolo l-a apucat din nou amețeala. S-a sprijinit de gărduțul viu și a căzut peste. Capul i se rotea odată cu luna, becul și ferestrele luminate. A stat o clipă, încercînd să-și potolească rotațiile. Cîte pe secunde? Multe.
Apoi s-a proptit în ușa blocului. A căutat cheile în buzunarul de la piept, de la pantaloni, de la vestă, de la geantă – ia te uită! Încă avea geanta! A căutat de trei ori și zgomotul de pe ciment l-a lămurit. Acolo erau. A deschis într-un sfert de oră. La început, n-a nimerit gaura. Apoi, n-a nimerit cheia. În sfîrșit, a intrat. Lumina albă s-a aprins, iar treptele s-au îngrămădit sub tălpi. Locuia la etajul unu, dar ușa lui se mutase, magic și enigmatic, în celălalt colț față de cel pe care-l știa. Îl știuse, poate. A ajuns în patru labe, apoi s-a agățat de clanță.
A intrat. A apăsat pe întrerupător și s-a făcut lumină. A străbătut holul învăluit în melancolie, jale și îndoială. Brusc, a realizat că nu e singur. În fotoliul spart stătea cineva. S-a frecat la ochi. Acel cineva, înveșmîntat în draperii, îl privea fix și refuza să dispară. Avea picioarele goale și niște sandalele aurite stăteau răsturnate la vîrful degetelor. În rest era un băietan ca toți băietanii, cu tuleie înflorite pe obraz, ușor plictisit, căscînd cît îl țineau fălcile. A înțeles imediat. Era îngerul lui, îngerul păzitor. S-a enervat.
— De ce? De ce ai venit? Boule!
Îngerul și-a strîns straiele, s-a ridicat solemn și l-a arătat cu degetul:
— Treeeci du dup dup pă colț.
S-a uitat nedumerit. Camera lui nu avea colțuri.
— Tehahai îm îm băăăăbăăăătat. Nu am, nu am tîtîtitîtîtimp șă…
A urmat o pauză penibilă. Îngerul a înghițit în sec, s-a adunat, a privit către cerul imaginar, dar s-a ținut demn. Din nefericire, nu izbutea să-și țină discursul. De parcă era beat. Chiar era beat! S-a ținut de nas, de poale, apoi, tușind tabagic, i-a arătat degetul, învîrtindu-l nesigur:
— Pîînhăăăă ai ai aici. Treb huie să te oprești. Ai aici. E in huup hup ortabil. Gagata!
În clipa aia a adormit. Iar cînd s-a trezit, n-a găsit nici măcar o pană. Deși a știut că șmecherul venise special pentru el. OK, și-a zis, clătindu-se pe ochi, dar ce voise să-i spună? Dracu’ să-l ia de înger neputincios!

Anunțuri

Un gând despre “Îngerul ezitant

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s