Neodihna

Unora le place odihna. Altora, nu. Patul se oprește din scîrțîitit. Vocea femeii șopocăie cu groază: „E tata!” Bărbatul face, ascuns în întuneric, o față lungă, lungă. Ar vrea să continuie, indiferent de consecințe. În șoaptă, zice: „Nu e tac-tu, proasto!” E zgomotul casei! Și totuși… Nervos și profund nemulțumit, se extrage brutal, coboară din pat, își caută nădragii. Femeii îi sclipesc ochii în întuneric, ca stropiți cu fosfor. Din crăpătura ușii se ivește căpșorul cîlțos al odraslei. În loc să-l certe că umblă noaptea prin casă, ca huhurezii, tatăl îl ridică de subsuori și-l arată mamei… „Ai văzut, proasto?” De data asta, proasto sună aproape senzual. Dar mama e tot năucă. Arată cu degetul perechea de încălțări scîlciate, căzute din piciorușe. Sînt pantofii bunicului. Pantofii cu care l-au înmormîntat mai an. „Aiurezi, femeie!” – zice bărbatul dar simte că i se ridică părul pe spinale și i se înmoaie dorința. Ăia sînt. Ai mortului.

A doua zi, dimineață, puștiul vine cu tabachera bunicului. Se strecoară pe sub plapumă, își ițește capul cîrlionțat și extrage din adîncuri obiectul. „De unde ai luat-o?” Dă din umeri și se freacă la ochi, somnoros. Din pat. Tatăl caută prin toată cămăruța copilului, apoi decide că s-au prostit cu toții. A trecut timpul și multe s-au încurcat. La lumina zilei, femeia rîde și ea. „Ești sigur că i-am pus-o-n buzunar? Parcă am mai văzut-o!” Da. Parcă atunci cînd îi dezlegaseră mîinile, colțul auriu lucise în gura buzunarului. Oricum, ia tabachera („Copiii nu au voie cu așa ceva, e cîh!”) și o pune pe policioară. După rîs, vine plîns. „Of, tată!”

Seara, după baie, la culcare, copilul are o jucărie nouă. O învîrte pe deget, o rostogolește, încîntat… E inelul cu topaz al bunicului. Aici nu mai e nimic de comentat. Bătrînul nu s-a despărțit niciodată de ghiulul lui cu safir. Nici n-ar fi putut să îl extragă de pe deget. Spre groaza familiei, în zilele următoare, toate obiectele îngropate se întorc casă, odată cu preotul – care nu mai prididește cu spoveditul copilului și cu sfințitul casei. Degeaba. Bunicul se cam întoarce, iar copilul îl călăuzește.

În disperare de cauză, se hotărăsc să deschidă mormîntul, că nu-i lucru curat. Pămîntul e bătucit, sicriul e încă verde și capacul, prins bine. Cînd bagă ranga, își feresc ochii, de frică să nu orbească. Dar ce să vezi! Bunicul își doarme înainte somnul de veci. Însă e gol goluț, pe o parte, cu o palmă sub cap, iar fața lui creponată e toată numai un zîmbet.

Anunțuri

2 gânduri despre “Neodihna

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s