Greșeală

Zgomotul soneriei se rostogolește de-a lungul camerelor, se împiedică de mobilierul vechi, face să cadă tencuiala de sub păianjen și se lungește, pițigăiat, pînă cînd ajunge la țintă. Bătrîna se uită în stînga, în dreapta, apoi dă din mînă. Cine să fie? Nimeni. Nu are cum să fie cineva. Au trecut luni, ani, de cînd lumea a dispărut. Dar soneria reizbucnește la fel de răgușit. Bătrîna se extrage cu mare efort dintre cîrpe și-și introduce lăboanțele scorojite în botoși. Numai ce-a ieșit din cocon, că i se face frig. Se încotoșmănează într-o pufoaică veche și-și îndeasă un căciuloi ca o oală de noapte peste urechi. Leagă un soi de flanel în jurul mijlocului. Privită de la o oarecare distanță, pare un coș cu rufe, foarte ponosit.

Apoi începe marșul cel lung. Pînă la ușă sînt kilometri de deșert. Își duce mîna la frunte și scrutează lumea cea mare, viitorul. Un șifonier cît un munte, lîngă valea înțelenită a patului. Un taburet vopsit, ca un pod prăbușit, îi abate calea. O oră și va ocoli fiara de lemn, cu patru picioare. Ajunge după aventuri nesfîrșite în coridorul lung cît tunelul timpului. Lumina cade înghețată peste o mie de lucrușoare inutile care îi podidesc înaintarea. Soneria, însă, irupe a treia oară. E de o încăpățînare care trezește în bătrînă ideea salvatoare a reușitei. Se tîrîie cu pauze lungi, blestemîndu-și zilele. E cineva cu adevărat insistent și enervant, îi explică ea portretului înrămat al bunicii, o jună spălăcită, învelită-n dantele. Ah, bunico, îți vine să crezi cum a trecut timpul? Aici nu mai vine nimeni și na, că sună un dement, cu siguranță e un dement, tineretul din ziua de azi. Rearanjează cufărul de la jumătatea distanței. Stă de vorbă cu obiectele, doar să nu-și mărturisească, rușinată, că-și trage sufletul. Catifea, lemn sau mătase, toate sînt viața ei. Catifeaua e de la pieptarul verde, de la balul de absolvire. Ah, ce-a mai rîs, era acolo un prostovan pe papainoage, cu o haină de-mprumut, evident prea scurtă. Așa a spus și mama: „Evident.” Lemnul lustruit e de la bastonul bunicului. Care a bătut cu el în masă, atît de tare, că s-a rupt: „Să ieși din casa mea, mizerabile!” Mătasea era vălătucită. Nu, despre mătase nu vrea să scoată o vorbă. Nici despre dantelă. Așternuturi vechi în care nu se va mai culca niciodată.

În sfîrșit, ajunge în sufragerie, taman cînd soneria se enervează la culme și emite semnale de tot disperate. Sufrageria e neschimbată de un secol. Masa mare, cu douăsprezece scaune masive, zace imperturbabilă. Biblioteca e la locul ei, deși are un gemuleț spart. „Eh, își spune resemnată, într-o zi va trebui să chem geamgiul. Măcar atîta merită, săraca.” Iar ceasul de deasupra candelei arată ora inexactă, pe cînd soneria chiar că înnebunește. Acel cineva trebuie că s-a proptit cu deștu-n buton. „Vin, viin!” A ajuns, în sfîrșit la destinație. A îmbătrînit pe drum. Începe ritualul infinit al descuiatului. Nu se aud decît chei, broaște, lănțuge și zăvoare. Iar cînd ușa se deschide, balamalele trosnesc și scîndura geme.

Surpriză! În cadrul ei, un tînăr ca un Făt Frumos o privește lung, nedumirit. Nu scoate o vorbă, într-atît e de uimit. Extrage din buzunar un ceas cu lănțug și-i deschide capacul. Acolo e o fotografie ușor îngălbenită, decupată, pe care o consultă mijind ochii. Apoi o privește pe bătrînă, își consultă din nou ceasul. Fără un cuvînt, se sucește pe călcîie și dispare în grabă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s