Tocilar

Depinde numai de noi pe unde și cînd ieșim din realitate. Așa se întîmplă și acum. Strecurîndu-și umbra fîlfîitoare prin frunzișul des, cu miros puternic de iasomie sîngerie, prin iarba deasă și tăioasă ca silexul, nu-și dezlipește nici o clipă privirea de pradă. A sosit clipa. Calea regală va fi eliberată. Umilința va fi spălată în sînge. Animalul încă zburdă în voie. Puternic, mîndru, viclean. Dar sulița zboară fără zgomot și străpunge gîtlejul. Vîrful scrîșnește atîngînd oasele. Sîngele țîșnește. Bucuria îl inundă, iar el urlă șoptit cînd îi vede căderea-n genunchi, înclinarea capului mîndru… Atît de mîndru… Mîndru – a spus? Nu, o hienă nu-i niciodată mîndră, nici vulturul hoitar, nici șacalul turbat rostogolindu-se acum cu labele-n sus. Îl îneacă regretul. S-a terminat prea repede.

De aceea, reia. Înfășurîndu-și brațul în liană, se aruncă în gol. Desprinde cuțitul cu mîna dreaptă, plutește razant cu pămîntul și, dintr-o singură mișcare, îi ia gîtul. Capul se separă de trupul în convulsii, cade din înalturi, pradă termitelor. Stop! Stop! E prea repede. Ce-i cu tine? Să piară încet, simțind infinitul din fiecare secundă a chinului! Ori a întunericului invizibil. Sau, mai bine, să simtă totul – și ceva pe deasupra. Trebuie separat de viață cu o grijă medievală, cu precizie chinezească. Ah, aztecii, dacă ar mai trăi! În hruba cu torțe șovăielnice se dezăluie priveliștea uneltelor de tortură. Și o bucurie neagră plutește în aer. Victima cerșește îndurare. El înalță cleștele carnivor, cînd observă că brațul îi mai e înfășurat încă în liană. E aidoma unui pansament. Păi, ce dracu’, aia era înainte, în junglă, aici sîntem în Cordilierii antediluvieni! Îl cuprinde melancolia. Iar melancolia deschide tavanul. Dă tocmai spre dormitorul secret. Își reține suflarea. Acolo ea doarme acolo, neglijentă, în cel mai imens pat din lume. Mișcările somnului o dezvelesc. Sînii, burta, sexul, alunița de pe gît. Cea mai frumoasă fată din lume se descoperă, își împinge bazinul în sus, își cuprinde sînii cu palmele, își vîră degetul între coapse…

În clipa aceea, scarabeul se lasă în jos, drept pe pielea ei aurie. Piciorușele îi ating epiderma și îi dau fiori. Apoi intră prin nasul fetei și iese prin ureche. E urechea tocilarului dintr-a șaptea, care a invocat toată săptămîna răzbunare fără speranță. Lîngă el, o carte deschisă. Edgar Allan Poe, „Scarabeul de aur”. Tocilarul oftează adînc. Nici nu știm. Doarme, visează, sau a învins?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s