O confruntare memorabilă

Zace în rezerva luminată și curată. La fel de curată și precisă e durerea care vine și pleacă la ore fixe și se instalează confortabil, în fotoliul lui de carne, scociorîndu-l direct în creier. Sar în ajutor calmantele, picurate cu zgîrcenie, chipurile să nu-i dea dependență. Ar vrea să surîdă: dependență să fie, dacă o cer interesele vieții. Care viață? Ce căcat mai vreți de la mine? Dar nu izbutește. E tulburat. Știe că va muri și nu vrea deloc să moară. Știe, de asemenea, că toți ceilalți oameni sînt muritori. Să-i ia dracu și pe ceilalți. Se înfurie, cu ultimele puteri. Toate încercările de a se înțelepți s-au terminat cu aceleași accese de furie și lacrimi. „De ce eu? De ce eu?” Să piară lumea, să crape martorii! Să vă duceți cu toții la dracu’, știu eu, aveți leacul, dar vreți să vă îmbogățiți, nemernicilor! Îl țineți ascuns, vreți bani, bani, nu vă mai săturați de bani!” Agitația asta se petrece, de regulă, pe la 11, cînd e liniște și lumea l-a uitat. Se agită, făcînd patul să dîrdîie. Apoi cade într-un soi de prostrație. Să-l fi doborît medicamentele? Să fie resemnarea? Ridicolul unui sine care se pregătește să moară are, și el, limitele lui? Asta n-o știe nimeni.

În scurtele, desele momente de luciditate, își face curaj pentru înfruntarea finală. Își aduce aminte, așa cum se cuvine, de femeile abandonate în urmă… Uneori le vede aievea, alteori, rareori, le vede părți din corp, părți intime, are frînturi de senzații, închide ochii strîns, strîns… N-a venit una să-l vadă. Nu e melancolic, nici duios. Dac-ar putea, le-ar pălmui pe rînd și-mpreună. Și le-ar fute, rîzînd sardonic. Iar prietenii bețivi și prietenii devotați… Vizitele lor, tot mai rare – ori timpul curge altfel? –, îl scot din minți. Ei sînt tot mai vii, mai condescendenți și el e pe trei sferturi dus. Îl îmbărbătează stîngaci, duhnind, lăcrămoși, îl mint cu ață albă. Acum s-a prins: eroii din filme, ăia care își privesc sfîrșitul cu împăcare resemnată și înțelepciune, sînt niște imbecili! Nu e adevărat. E o minciună care-ți închide gura cu scoci, să nu strici cheful celorlalți, să mori fără un sunet. Moartea nu e așa. Și, mai ales, alea nu sînt moartea lui. Nimeni nu vrea, nu acceptă să moară. Degeaba a s-a prins acum. Nu mai e timp pentru altceva. Mama, tu, mamă… mormăie cu voce tare, dar se dă bătut. Nu, maică-sa îl lasă complet indiferent.

Așa și în seara asta, ultima seară. Sora a șurubărit la cateter, a umblat la perfuzor și a plecat. Se pregătește și ea să închidă mustăria, a simțit-o. Cu toate astea, deși e la ora de somn, capul îi e limpede ca lumina, se preface doar că e toropit. Pentru că, simte el din toți rărunchii, acum e momentul adevărului. Într-adevăr. Moartea intră pîș pîș în rezervă. Se apropie și îi pune mîna pe frunte. E exact așa cum și-a imaginat-o de mii de ori, costelivă, descărnată, cu fața acoperită de un obrăzar puterd și cu căcatul ăla de coasă la spinare. Cu un efort extraordinar, smulgîndu-și perfuziile, bolnavul îi trage un pumn drept în nas. Pumnul a zvîcnit din tot corpul. A pus în el tot ce-i mai rămăsese. Moartea se clatină și face un pas înapoi. Din fosele nazale întunecate țîșnește, bogat, un sînge negru-fosforescent. Moartea se împiedică și face un pas înapoi, umilită.

Asta-i toată povestea. El a învins moartea. E drept, doar pentru o secundă. Hai, două.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s