E bine cum e, sau ar trebui să fie bine?

Violeta doarme bine și uneori sforăie. Somnul e partea ei cea mai bună. Dar noaptea asta, după mult timp, somnul i-a fost tulburat de un coșmar neînțeles. Nici nu l-ar putea numi coșmar: n-a urmărit-o nimeni, n-a căzut în hău de la etaj, n-a ieșit goală pe stradă… A avut o senzație de prea plin în gît, ca o emoție la examen. Puțină greață, puțină scîrbă, puțină teamă, ca un început de gripă. Venea ceva, parcă era cineva. Și așa, toată noaptea, fără pauză. Dimineața, hap, hîc, a izbutit să-și dezlege din gît nodul imaginar. A răsuflat ușurată și s-a trezit de-a binelea. A deschis ochii. Sub degete a răsărit un obiect rotund, umed. A privit. O bilă întunecoasă. Era chiar o bilă, care era făcută dintr-un material care imita apa. A fixat-o cîteva secunde. Și a știut. Bila aia cenușie ieșise din plămînii ei. Era chiar sufletul ei. Un obiecțel greu, care se scufunda, se ascundea ca un animal în așternuturi. Și s-a simțit goală pe dinăuntru.

În ultima vreme făcuse numai nefăcute. Se certase cu cea mai bună prietenă, da la un fleac, fostul prieten al fostei colege din generală. A vrit să flirteze cu el deși… Asta nu se pune. Și certate au rămas. Apoi, nu mai călcase de un an pe la biserică. Ăsta, da, păcat mare. Apoi, nu-i mai răspusese maică-sii la telefon. Era o pisăloagă egoistă care nici nu-și bătea capul să o înțeleagă. Nici rata la bancă… Banca nu-i un păcat. Asta nu se pune, că e criză. A fumat pe ascuns. Da, dar s-a spălat pe dinți și s-a jurat că în viața ei nu o să mai pună țigară în gură. Fascinată de bila neagră, Violeta își face planul de bătaie: se va spovedi, se va împăca, va răspunde la telefon, va fi un om mai bun. Nici nu era de mirare că avea sufletul așa greu și așa de întunecat!

Zis și făcut. Toată ziulica, Violeta își pune planul în aplicare. Dar, cînd se întoarce acasă, bila e dezumflată, negricioasă și grea ca plumbu’. Și aproape a rupt patul, scufundîndu-se încet, dar ireversibil și trăgînd așternuturile după ea.

Fata izbucnește în lacrimi: nu poate trăi cu așa o povară. Fuge la bucătărie, își ia un șervețel, pune de-o cafea. Nerușinat, un gîndăcel, un carcalac se furișează pe sub nasul înroșit de lacrimi. Îl privește ca bleaga, scîrboșită, și-și blestemă vecinii împuțiți, viața fără strălucire, destinul mediocru, istoria personală, școala, familia, grădinița, autobuzul, marea, universul potrivnic. A lovit cu palma, instinctiv și a strivit gîngania. Scîrba crește năvalnic. Exact în clipa aia, dincolo, în dormitor, bila strălucește în toate culorile curcubeului. Păcat că nu-i Violeta acolo, să vadă și ea minunea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s