Alergătorul din stele

Nu sîntem singuri în univers și natura are oroare de vid. De îndată ce spui lucrurile astea cu voce tare, te luminezi și te întuneci concomitent. Ia o sticlă de apă distilată, poți s-o expui și la razele X, și la ultraviolete, infraroșii, la orice, apoi, dacă o lași pe pervaz o săptămînă, o să colcăie. Viața își cere drepturile. Oriunde există materie, ceva începe, netam, nesam, să miște. Asta-mi aduce aminte de unchiul meu, Vasilescu. Care s-a hotărît să nu mai moară tocmai din cauza vieții, cînd cu dezgropatul bunicului Vasilache. Era copil, se zgîia curios de pe dîmb cum îl dezhumau și a văzut pămîntul mișcînd. A întrebat imediat, cu voce pițigăiată și a primit răspunsul. Preotul, părintele Vasiliade, s-a chinuit să-i facă legătura dintre animat, inanimat și voința divină. În zadar. Din clipa aia l-a pierdut de mușteriu. Sentimentul că o rîmă jegoasă ar putea să cutreiere prin corp l-a în fricoșat atît de tare, încît s-a decis să nu mai moară. O astfel de decizie, luată la o vîrstă atît de fragedă, are consecințe nefaste.

Primul lui amor a fost un dezastru. Din cauza muștelor, a pastelor din supă, a țînțarilor flămînzi, a hainelor, a sudorii și – aici e aici – din cauza faptului că își imagina, oripilat, cum ar putea risipi, nestingherit, atîta materie vie, fără număr și fără nici un scop. Deși era doar sărit nițel din adolescență, capiu de pasiune și clocotind de hormoni, Vasilescu s-a despărțit fără regrete și fără milă de Vasilica. De-a doua zi. Din noaptea aia.

Ea s-a măritat, a avut șapte copii, doi băieți și cinci fete, care i-au dăruit aproape douăzeci de nepoți. Dacă ar fi trăit, ar fi văzut că, la generația următoare, erau deja patruzeci, iar pînă la sfîrșitul secolului ar fi putut întemeia un sat. Dar n-a trăit prea mult, săraca, de la o infecție i s-a tras, de la botezul lui Vasiluț. Pînă în clipa morții, n-a vrut să spună nimănui, niciodată, ce s-a întîmplat în noaptea aia de vară. Și nici chiar în clipa morții, deși popa Vasiliade, acum foarte bătrîn, a tras-o de limbă: „Hai, mă fată, Vasilicuțo, tată, ușurează-te!”

În schimb, unchiul și-a tapetat toată camera cu tablă, apoi a cimentat curtea. L-a chemat pe meșterul Vasiloiu să-i construiască – zicea el – o capcană. Uneori, meșterul lucra legat la ochi. Dezlegat, încerca să refacă tot ce moșmondise acolo, dar nu-i ieșea nimic. Ce a pus în capcana aia nimeni nu știe, nici măcar Vasilică, băiatul vitreg al meșterului. Se spune că puștiul văzuse ceva-ceva printr-o găurică de la gard, dar se speriase atît de tare, că a dîrdîit o noapte-ntreagă de spaimă. Și n-a mai scos, nici el, nici un cuvînt.

Apoi, unchiul și-a încărcat pușca și s-a pus pe pîndit. A pîndit patruzeci de ani și mai bine. Se spune că absolut nimic nu s-a schimbat în curtea lui în care nu mai intra nimeni.

Fie vară, fie iarnă, de cum se lăsa înserarea, Vasilescu își încărca arma și se punea de planton. Pe cînd se zgîia el așa în întuneric, numai ce simte că-l bate careva pe umăr. Era un soi de atlet cu steluțe și rotițe în loc de corp, străbătut de fluide luminoase. Unchiul nu s-a speriat. I-a proptit pușca-n piept. „Aici stă domnu’ Vasiliche?” – a zis străinul. Dar, să vezi drăcie, nimeni nu știe ce răspuns a primit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s