Cu fruntea la stele

Singură și abandonată, mă ascund sub pat și tac îmbufnată. Viața nu, viața nu, viața nu e dreaptă. Viața – după cum am înțeles eu din niște discuții de deasupra – e în altă parte. Așadar, stau culcată pe spate și întrezăresc printre arcurile vechi, zegrasul rărit, legăturile care au imobilizat de pomană șipcile și, prin țesătura saltelei, a tapițeriei și a tuturor lucrușoarelor grămădite acolo, văd limpede ca lumina zilei o lume mai bună. O văd uneori prin țesătură, alteori, printre cuie. Lumea e mare și acolo am să fug într-o zi, în cea mai bună dintre zilele posibile. Acolo sînt iar eu însămi. Mă pot înfățișa fără să-mi fie rușine, îmi pot sprijini fruntea de stele, pot căsca gura la eternitate – și pot fără frică să spun că am o gură frumoasă (deși un pic cam mare), numai smalț și carmin. Gura mea e roșie, subțire, rotundă, iar obrajii-mi sînt albi, cu vinișoare foarte, foarte ușor albăstrui, ca o înfloritură. Nu m-aș da pentru alte o sută.

Pînă atunci, tac chitic, ascusă în cotlonul cel mai întunecos de sub pat. Ascult cît e noaptea de lungă scîrțîitul arcurilor, sforăitul ei de la miezul nopții, vînturile lui, puturoase, de căpcăun, de la ora trei și jumătate. Apoi e o liniște de-ți țiuie urechile. E timpul să ies, tiptil, și să fug unde oi vedea cu ochii. Poate că acum e timpul. Dacă m-ar auzi paznicii, ar fi vai și-amar. Deci mă mișc imperceptibil, cu simțurile ascuțite ca bisturiul. Patul sub care m-am ascuns e enorm, întunecat și înspăimîntător. O dată m-a vizitat un șoarece. Era să fac pe mine de frică. Dar eu îmi croiesc drumul către libertate, chiar dacă nu sînt foarte curajoasă. Și nu visez la nimic altceva decît la clipa cea mare. Lumina zilei, stelele victoriei,  iubirea cea izbăvitoare. Gura mea carmină visează și ea să fie sărutată sălbatic de Făt Frumos… gura mea tînjește să fie sărutată de un bărbat adevărat. Ăsta e visul meu.

Coana Anicuța se apleacă oftînd din rărunchi. Sughite, se sucește, aprinde lumina. „Dormi?” întreabă. Nu primește răspuns. Gelu fornăie dus. Se apleacă, gîfîind și nu-i vine-a crede. Oala de noapte e iar la capătul celălalt al camerei. „Ah, Gelule, Gelule, te-ai prostit de tot!” Se ridică scîrțîind și – ce să facă – își tîrîie bulendrele pînă acolo. Fericită, își ridică poalele cămeșoiului și se așază cu grijă. „Of, îmbătrînesc… Aoleu, sfinte Sisoe, caz… ba nu, era să caz’… Ne-ar trebui o oliță mai mare…”

Anunțuri

Un gând despre “Cu fruntea la stele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s