Unde fugi?

Am fost un băiat scarandiv și fricos. Toată copilăria și adolescența, maică-mea s-a chinuit cu mofturosul scîrbavnic de la masă, care strecura supa și săpa adînc în șnițel, după zgîrciuri și grăsime. Dar n-a bănuit, nici n-a intuit niciodată frica de care am suferit cronic și fără pauze. Odată cu lăsarea întunericului, din creierul meu începeau să iasă șerpi nevăzuți. De ce anume șerpi și cum era așa ceva posibil într-un bloc socialist, la cucurigu, adică la etajul trei, asta nu pot să spun. Același creier care îi fabrica seară de seară se împotrivea cu toată rațiunea din lume, aducea la masa tratativelor interne argumente țipător de juste. Nu e posibil. E o iluzie. Stau într-o cameră sigură. Mama e în camera de alături. Ei și? Dîrdîiam cu ochii holbați pe pereți și, brusc, ca o tăietură pe viu, adormeam. E drept, pe atunci visam colorat și mai și zburam, ceea ce atenua drastic temerile ațipite. Apoi, în lumina zilei, totul era suportabil, urma să o văd pe aleasa inimii mele, Virginia Veloiu…

Dar nu numai șerpii îmi dădeau fiori. Întunericul foșnea. Întunericul trăia o viață a lui, secretă, amenințătoare. Întunericul era doldora de ființe. De regulă, criminali odioși, lenți, meticuloși, inevitabili. Dulapul de haine se deschidea, prin pereți, către un tărîm fantomatic. Mă mai pusese dracu’ să citesc și Edgar Allan Poe. Hruba și pendulul sunau ritmic în inima mea care-și spunea taina taman gîtului, umplîndu-l cu bătăi foarte, foarte zgomotoase. Uneori, mama întîrzia prin oraș, la o canastă cu colegele. „Să nu tragi zăvorul, că ai să adormi…” N-am să adorm. Dar fără zăvor nu se poate. Nu. Ușa aia e subțire ca o coajă de pîine… Am să păzesc zovorul cu prețul vieții… mi-am zis eu. Rămas singur acasă, am dat drumul la radio, la televizor, am aprins luminile. De ce să nu le aprindem și-n bucătărie? Ei, pînă acolo trebuia să trec de holul de un metru jumate și deja se făcuse tîrziu. Numai gîndul că mi-aș strecura mîna către întrerupător, viziunea tulbure a ghearei nevăzute și verzui, impactul fatal… toate mă împiedicau să iluminez a giorno (asta era expresia mamei) apartamentul mic. M-am tras în mijlocul patului din sufragerie și am început să număr secundele. Puterea taumaturgică a radioului se stingea. Lumina nu era îndeajuns de violentă. Pălea. Programul la televizor se sfîrșea. Umbrele mișcau. Și nimica mișca. Eram singur în tot universul… Timpul se oprise.

M-am trezit în patul meu. Întoarsă tîrziu, mama a sunat zadarnic la ușă – adormisem ca un buștean –, a sunat la vecini și a spart ușa. Cum să-i explici acel ultim sfert de oră dinaintea somnului, un timp de plumb… cel mai lung și mai spăimos sfert al zilei trecute. Urma să vină altul. Și tot așa. Ușa a mai fost spartă de vreo trei ori. Semnele au rămas, după mai bine de patruzeci de ani.

Nu știu exact unde și cînd a-nceput. Mi se părea, atunci, că frica se născuse odată cu mine și avea să moară cu mine, dacă nu cumva urma să mă ucidă. Asta să n-o credeți, e o licență poetică, pentru că mă credeam și un pic poet. Un pic mare poet. Dar, scotocind după amintiri, dacă încerc să le dau de capăt, ajung la concluzia că-n vechea casă din Doamna Oltea nu-mi era frică. Săream de pe dulap în pat, mă holbam la ferestrele zăbrelite de sus, care dădeau în curticică, și nu-mi aduc aminte de nici o frică. Prietena mea perversă s-a născut în apartamentul de bloc, de o mie de ori mai luminos decît subsolul, mai curat și mai cald. Sînt gata să jur.

Părinții mei divorțaseră în urmă cu un an. A fost un proces urît, ca toate procesele de divorț, unde copilul e o unealtă de plastilină. Contează cine-l modelează mai bine. Am depus, în fața judecătoarei, în defavoarea tatălui meu. Îmi învățasem lecția, iar pe el îl vedeam deja cu alți ochi. Nu mai era omul care-mi făcea toate voile, care nu m-a „atins” niciodată, cu care mergeam la Cina, unde pierdeam timpul mai frumos ca-n poveste, alături de prietenul Kupfăr. Se schimbase. Era un pericol viu, era un dușman personal. Al meu și al mamei. Am rămas cu ea și am refuzat să-l mai văd pe el. Ne făcuse destul rău. Disperat, tata m-a așteptat, într-o zi, la ieșirea de la școală. Eram băiatul lui și nu se știa vinovat de nimic. Cînd l-am văzut, am fugit ca din fața unui căpcăun. Am rupt pămîntul de frică. „Unde fugi, Florin? Florin! Unde fugi? E tata!” A înțeles, resemnat. Și s-a oprit. N-o să-ți urmărești, n-o să-ți sperii propriul copil. Dar eu nu știam, n-am știut. Tata era dușmanul meu personal. Asta, da. Tata era ca și mort. L-am declarat mort peste tot. Asta se întîmpla în 1962.

Aveam să-l revăd în 1969. A așteptat cu răbdare să ies din copilărie, deși copilăria mea era și a lui. Ne-am întîlnit firesc, la restaurantul Ovidiu, unde cînta o puștoaică mărunțică și cu părul pînă-n călcîie, Mirabela Dauer. Eram adolescent, deja. Descopeream cu uimire ce tată extraordinar aveam. Că fusesem un prost de copil. Uitasem multe, descoperisem multe. Mi-a mai sunat o dată vocea lui, la colțul Școlii 175: „Florin! Unde fugi? E tata!” și mi-a fost rușine. Era o rușine grea pe care nu vreau, nu vreau s-o descriu.

De atunci, frica a început să pălească. N-a dispărut de tot decît în armată. Se putea trăi cu ea. Iar pasiunea pentru pentru noua mea colegă de liceu, Cristina Oiță, mă făcea să depășesc momentul.

Anunțuri

Un gând despre “Unde fugi?

  1. Chiar mă gândeam cum fricile copilăriei nu dispar niciodată. Sunt îngropate, mai ies afară, se mai transformă, dar tot acolo rămân. Și mai cred că toate fricile vin, de fapt, dintr-una singură. Îmi amintesc când eram copil cum îmi făceam cele mai dubioase scenarii în minte și cum mi se mai punea brusc pata pe ceva (de ex, mi se părea că o mâncare e otrăvită și refuzam să mănânc, mi se părea că bunicii arată ciudat și mă duceam din juma în juma de oră să văd dacă nu s-a întâmplat nimic cu ei, vedeam oameni intrând pe geam șamd). Ca să nu mai zic de fricile fără motiv, cele mai stranii, puternice și chinuitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s