Fără titlu

Tatăl meu a fost un bărbat înalt, solid, jovial și foarte prietenos. Îi semăn în multe privințe. A îmbătrînit frumos și fără multe vorbe. Cum am fost despărțiți aproape zece ani, reîmprietenirea cu el a fost una din luminile tinereții mele. Am avut nefericitul prilej de a-l privi murind, încetul cu încetul. În 1976 s-a simțit rău, tot mai rău. Medicii i-au explicat că are o conformație specială a mațelor și că asta e cauza durerilor tot mai gîtuitoare. De aceea, s-a urcat (la fel de jovial) pe masa de operație: „Să tăiem răul de la rădăcină!”. Chirurgul l-a deschis și l-a închis repede. Conformația aceea specială era un cancer clasic. A doua zi, tatăl meu a făcut ochi și s-a bucurat. Sub efectul anesteziei generale, durerea se evaporase. Bucuria, cum se poate înțelege, a durat foarte puțin. A început declinul acela lent, inexorabil, care-i răpește omului întîi pofta de mîncare, apoi puterile, apoi demnitatea. La sfîrșit, din tatăl meu a rămas o grămăjoară de piele învelind niște oase și o nesfîrșită durere. Nu era prost. Și nici nu ținea la viață într-o măsură nerușinată. Dar nu-și putea suporta propria decădere. Ne-a întrebat pe rînd (pe mine, pe sora lui, prietenii, rudele) dacă e cu adevărat pe moarte. Căci, dacă era așa, avea de gînd să încheie socotelile cu viața foarte simplu: va intra într-o grevă a foamei fără întoarcere. Nimeni nu i-a spus adevărul. Așa erau vremurile. Din milă, bolnavii erau mințiți, „spre binele lor”. Tot ce pot să mai spun e că și-a păstrat demnitatea atîta vreme cît boala i-a dat voie. După aceea, s-a lăsat în voia ei, dispărînd dintre oamenii obișnuiți. Și acum mă acuz că n-am avut curajul să-l ajut. A murit în iunie, anul următor, îmbătat de morfină.

Viața nu ne aparține în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici țara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu sînt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce mass-media, politicienii, băncile și moștenitorii ți-au luat totul.

Anunțuri

3 gânduri despre “Fără titlu

  1. 😦 Ce-ai fi putut face? M-am gândit la asta când a murit bunicul meu, tot de cancer. Nu i-am spus că un cancer de piele trecuse prin os și ajunsese la creier și că nu se mai putea face nimic. Bineînțeles, simțea. Mă acuz pentru faptul că am refuzat mereu să vorbesc despre asta. Dacă zicea ceva de moarte, schimbam subiectul. Dar, sub orice formă, chiar dacă știu și accept că e dreptul fiecăruia, mi-e greu să înțeleg sinuciderea.

  2. Eu nu, niciodată. Cred că viața e mai importantă. Poate e și din frica mea organică și obsedantă de moarte. Dar cred că simplul fapt de a trăi e mai important decât degradarea corpului sau decât orice problemă. Asta pentru că ești mult mai mult decât atât.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s