Cafeluța sfîrșitului lumii

Sînt lucruri mai tari decît cele mai tari lucruri. Deși toate au un sfîrșit. Bun. Și? Pentru asta ar trebui să ne temem într-atît încît nici să nu ne mai naștem? Pentru Loreta, de exemplu, cel mai important lucru, mult înaintea marilor întrebări legate de viață și de moarte, înaintea hranei și a reproducerii, înaintea religiei și a infinitului, ba chiar înaintea revistelor de modă, stă și aburește în cafeaua de dimineață, lîngă o țigară. Ar putea spune că s-a născut, a trăi și va ieși din scenă numai pentru a îndeplini ritualul sacru. Ibric de alamă, tavă cu nisip, cafeaua pe care o macină ea, cu mînușița ei (nu cumpără mai mult de 50 de grame, întotdeauna de la același armean de pe strada Manolescu și care i-o aduce, hăt, din Columbia), zahăr cubic, linguriță de argint, porțelan de Rosenthal. Cu aceeași linguriță pune în creștetul cafelei un strop de apă rece. E un secret bunicesc, de care e tare mîndră.

Cu cafea s-a-mbîrligat și de la cafeaua sfîntă de dimineață s-a și despărțit. A fost, cum spune, uneori, cu un zîmbet amar, bîrfind cu orele la telefon, dragoste fără caimac. „Cum, dragă?” „Fără noroc”, oftează ușurel Loreta. De fapt, trebuia să plece în excursie. N-a vrut să urce-n automobil pînă nu-și va fi savurat licoarea, pînă nu va fi strivit ultimul muc, înconjurată de fumuri. „Femeie, ești nebună! Întîrziem ca naiba! Hai, mișcă-ți curul!” Pe-a ei a rămas.

Cînd au chemat-o la spital, pentru maică-sa, cu noaptea-n cap, ea și-a legumit cafeluța și nu s-a dat dusă pînă nu s-a încheiat, tacticos, la ultimul gest: spălarea ceșcuței și golirea scrumierei. Firește, a ajuns cam tîrziu. Bătrîna își dăduse duhul. „Păi, a întrebat Loretta, era conștientă cînd m-ați sunat?” „Nu.” „Eh!” – și a dat din mînă a lehamite. „Ce să văd? Aia nu era mama! Mama mea a fost întotdeauna sănătoasă-tun.”

Acum stă proțăpită-n fereastră și-și pîndește vecinii, printre colăcei. E dulcea amorțeală de dimineață. Printre perdele, numai ce se ițește în fața ei un înger, cu un soi de borcan în jurul capului, secondat de o cotoroanță vineție, cu o drujbă: „Gata, Lore, ți-a sunat ceasul. Hai să plecăm!” I-a privit cu dispreț și i-a sfidat, dîrză și neîndeplecată. Nu s-a dat dusă pînă cînd nu a ajuns la zaț – dar încet, înceeet de tot –, apoi a spălat ceșcuța și a aruncat chiștoacele stinse dimpreună cu scrumul la coș. Apoi a căzut cît era de lungă. Au descoperit-o după o săptămînă, cînd începuse să pută.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s