Vacanța amorului

Nu există iubiri de o vară. Adică există – dar numai în căpșoarele romantice, care țin ochii închiși în fața realității și visează cu pumnișorii strînși. Vara (mai ales la mare) e o fierbere sexuală feroce, amestecând bărbați și femei după un model brownian, exact cum l-a bătut soarele-n cap pe fiecare. „Iubirea” și devoțiunea amoroasă sînt absente din ecuație. Iubirea e un sentiment de iarnă. Pe scurt, lumea vrea să-și facă de cap și, cum posibilitățile nu-s chiar infinite, calitatea sau durata sentimentelor sînt nule. Acesta e adevărul, iar dacă, în noianul de îmbîrligături, se strecoară și cîte o istorioară cu urmări neașteptate, nu are nici o importanță. Poate doar statistică.

Pentru studentul din mine, vara a fost întotdeauna prilej de satisfacții. Plecam cu trupa la Costinești, încărcam rucsacele, ne verificam monetarul (niciodată suficient), ne drămuim prezervativele. Partea cu prezervativele e un ritual băiețesc serios, demn, plin de jurăminte și promisiuni interioare („Anul ăsta nu mă mai fraierește nimeni, jur!”). La sfîrșit, pachețelul se întorcea acasă aproape nedesfăcut. Dacă se vor fi ivit cîteva ocazii (niciodată cîte planificasem), era mereu ceva nepregătit, ba rucsacul uitat în celălalt capăt al plajei, ba graba și alcoolul care nu nimereau nici din prima, nici dintr-a doua. Oricum, bine că era vară și că ne juram prietenie veșnică. Dar, de îndată ce ajungeam pe plajă, jurămintele cădeau, uitate. Ne întîlneam cu colege neașteptat de fîșnețe, dădeam peste amoruri imposibile, întrerupte la momentul nepotrivit, apoi ritualul anilor precedenți se derula inconturnabil. Ne răspîndeam ca potîrnichile. Voicu se oprea la bar. Angelo fugea la părinți, în Mangalia. Mihai trecea pe volei, surf și discotecă, Adrian își umfla pectoralii, iar Tudor se prăjea din prima zi. Valentin și cu mine ne-am făcut băgăjelul s-o ștergeam la Vama Veche (fără să ne vadă Angelo, care s-ar fi agățat ca o lipitoare timidă). Nu-i de mirare. Nimeni nu crede în planurile de București. Poate că-s anume făcute să fie călcate-n picioare. Toată lumea știe și acceptă. Apoi, e foarte plăcut, la întoarcere, să spui povești. Povești pescărești, cu sirene prinse-n cîrligul autohton.

În ceea ce mă privește, am un ritual fix. Îmi plantez cortul, îmi înalț steagul, îmi trag budigăii colorați, îmi dezleg părul și mă opresc la Ovidiu. Îl salut, aprind o țigară, flecăresc cu el și pierd timpul pînă seara. Asta în prima mea zi. De fapt, acum scriu planul pe toată vacanța. Ochesc muieretul care se perindă. Prima zi e de văzut și de cîntărit. Adun, scad, împart, apoi trag concluziile. La urmă contorizez potențialele victime. De regulă, trebuie să te ferești de teribiliste. Fac gălăgie, te trezesc cînd ți-e noaptea mai dulce, îți fură telefonul și-ți porcăiesc toate prietenele din listă. Nici fetele flămînde, cu privirile galeșe, împingîndu-și țîțele-n față și arcuindu-și fundul („compostează-mă, prostule!”) – ele vor bani, vor un viitor, chit că viitorul ar putea dura o singură zi. Și un nu hotărît bețivelor sau drogatelor, oricît de ușor ar părea! În prima vacanță de băiat mare am fost păcălit de privirile dilatate ale unei slăbănoage hipioate – am crezut în mister și pasiune. Pe naiba, mister… Am dus-o la spital mai mult moartă decît vie și puțin a lipsit să mă ia Poliția la trei păzește. Mai tîrziu, una mai îndrăzneață a vomitat pe mine în ritmurile dezlănțuite ale pasiunii. Mi s-a aplecat, iar ea a căzut ca o cîrpă, cu nasu-n nisip. M-am spălat în mare, am șters cortul cu peria – ea dormea și sforăia înainte. Nu e nici o legătură între corp, fățucă și caracter. Am avut o revelație. O vacanță memorabilă e una calmă, nu agitată. Cele care merită toată atenția sînt fetele/femeile nesigure. Ele sînt alesele. Pasionale ascunse, devotate din prima zi. Nesiguranța lor are un parfum care nu-mi scapă niciodată. Performanțele amoroase ale timidelor sînt, de regulă, fabuloase. Dorința de autodepășire face minuni. Iar discreția e la ea acasă. În general, ele sînt prietenele vedetelor plăjii, sînt fetele din rîndul doi. Nu e obligatoriu să fie sărace, șuie, urîte. E o chestie de (proastă) creștere. Asta știu bine – acum. Valentin – prietenul celui care vă spune povestea (adică eu) – e și el genul ăla, visător. Vine la mare să se-ndrăgostească fără speranță. Ba iubește o fată care nu-i de nasul lui, ba o feministă care-l disprețuiește, ba o femeie în toată firea, cu bărbat și copil și care-l tratează, evident, ca pe un nou fiu, prîslea cel mic și prost. Nu-i iese niciodată și se întoarce înnegurat de oriunde. Noroc că-i trece repede și e perseverent.

Anul acela am urmat toți pașii. Valentin mă înghiontea: „Ce zici de asta, nu că-i superbă?” „Mor după cea mică și verde (era verde sub ochi)!” „Crezi că roșcata cu buze subțiri și cu cercel în nară…?” Apoi se combina și rata. După roșcata punk a trebuit să-și facă bagajele și s-o șteargă la București. Rămăsese lefter. Eu, însă, bifam cu precizie și-mi plimbam cortul. Nu făceam nimic altceva decît să ofer ceea ce se cerea pe piață: un picuț de sentiment estival, fără obligații și fără complicații. Erau cicluri de 10-14 zile, numai bune să te relaxezi, să te bronzezi și să faci economii. Cu cît timpul rămas era mai scurt, cu atît dărnicia fetelor creștea. Singura complicație era despărțirea. Aici trebuia să calculez puțin, ce era mai convenabil? O despărțire ca-n filme, cu promisiunea părții a doua, una ca-n cărți, cu o dramă și un zîmbet reținute, sau una ca-n teatru, cu pistoale și vitrion? Ce voia clientul cu adevărat?

În august, Valentin s-a reîntors pe cai mari. Cai putere. Două fete într-un Land Rover se înduraseră și-l luaseră din Mangalia. Îmi beam cafeaua la Bibi și am mirosit imediat genu’: șoferița, Angela, fata cu bani, și acompaniatoarea, Virginia, ochiul critic și resemnat. Prima ciripea întruna, extaziindu-mi amicul. Era normală, banală, gen. Cealaltă m-a fulgerat din prima: „Te știu cine ești și ce-ți poate pielea, ține-ți puța acasă.” Firește că știa, de vreme ce Valentin mă vînduse pe drumul scurt pînă-n Vamă. Cu ce altceva să se mîndrească? Cu prietenul care… Acompaniatoarea nu prezenta multe din caracteristicile speciei: pufoșenie, visare, nesiguranță, timiditate. Părea mai degrabă retractilă și resemnată, dar cu multă otravă. Mai era și bronzată pînă-n albul ochilor, semn că mai făcuse marea anul ăsta. M-a stîrnit. În definitiv, pot fi și precaut, nu numai profitor. De aceea, m-am ascuns din calea prăzii. Mi-am făcut repede de lucru, să sting orice suspiciune. Angela m-a măsurat scurt, dezamăgită, Virginia s-a uitat lung. Eram și nepoliticos.

Seara, îmi luasem niște beri și le sirotam în fața cortului. Pe moșmondite, Valentin tocmai se strecura cu coada-ntre picioare spre cortul alăturat. Dar, cînd s-a apropiat, ce să vezi, nu era el, ci Virginia.

— Alo, – i-am zis – ai greșit găurica.

— Am greșit pe naiba. Amicu’ tău nehalit și-a băgat hoitu-n cortul nostru și n-am unde să dorm, capisci?

Am rîs de s-a zguduit întunericul.

— Vrei o bere – sau te duc la Frontera?… La Șoni?…

A dat din mînă a lehamite.

— E prima zi, mi-e somn. Dă o bere.

A gîlgîit-o fără alte vorbe. I-am propus să facem pace: nu mușc și n-am să mă dau la ea.

— OK, nici eu n-am să mă dau la tine.

Am rîs. Și am băut în liniște, ușurați că nu trebuia să scornim nimic. Am aflat, imediat, că e filoloagă și că o să plece cu o bursă în Anglia. Mi-am declarat pe față invidia: eu nu-s chiar atît de bun. „Dar ce faci?” „Astrofizică!” „Uau!” Apoi am făcut primul pas: la ce mama naibii folosește filologia? Nu-i o frecție la piciorul de lemn? Nu vorbește toată lumea limba română de la natură?” „Este, dar îmi place. Mulțimi de vinețele pe sîn mi se ivesc. Vrei să le vezi?” „E-ntuneric, pot doar să le pipăi, dar prefer găurile negre cu ciorapi plasă, adică stringuri, la asta mă pricep.” Știa, vag, ce-s alea stringuri. Niște corzi… Coarde universale? Am rîs din nou. Pe la unu dimineața transportam o nouă tranșă de bere și două pachete de țigări. Iar pe la trei am tras pe dreapta rîzînd pe-nfundate de îmbîrligătura caraghioasă a prietenilor noștri. Otrava filoloagă avea umor. Dimineața am văzut-o în fața cotului. Intrase goală-n mare, să se spele, și am putut constata, ușurat, că n-avea nici o vinețea pe sîni! Așa mi-am găsit un prieten – culmea – feminin.

De aici nu prea mai am multe de povestit. Doar că mă făcea să rîd la masă și o dată era să mă-nnec. Mi-a tras niște pumni îndesați, de bătăuș. Sau că am băgat-o cu capul la fund cam multișor. Cînd a ieșit la suprafață, fornăia furioasă. „Dacă mă mai țineai o secundă te mușcam de pulă. Vedeai pe dracu’!” Sau că lua cheile mașinii de la Angela (care avea ochi numai pentru Valentin al meu – ce chestie!): „Pot să…?” „Sînt ale tale, scumpo!” O ștergeam la Limanu, Căscioare, Șipote, Cobadin, pe căi lăturalnice și băga cărbuni cînd drumul mai nasol. Aduceam pește, vin și cioburi. Mă lăsa să turez motorul și am mînat cîțiva kilometri, fără carnet. Mi-a mai tras un pumn, pe spate, de îmbărbătare. N-ar fi fost păcat să stricăm armonia universală cu un mozol prostesc? Am vorbit în șoaptă despre asta ultima seară, dar e altă poveste. Noi, băieții, plecam, ele rămîneau. Ne-au dus la gară, Valentin s-a pupat cu Angela, care a izbucnit în lacrimi. El se simțea întîiul om al universului. Eu nu mai înțelegeam nimic. Era cu neputință să fi căzut cloșcă, din nou. „Lasă, – mi-a spus Virginia – Universul le aranjează pe toate.”

Ce-ar mai fi de spus? Valentin s-a căsătorit în iarnă. Am încercat din răsputeri să-l întorc din drum. A fost imposibil. Am renunțat, pentru că e periculos să te bagi ca o muscă sîcîitoare în ciorba iubirii și m-am ținut cît am putut de departe de toată tărășenia. Prietenia trece peste prejudecăți, nu-i așa? Însă, pe cînd distribuiam invitații, vorbeam cu popa și mînam turma invitaților la locurile stabilite, iată că sosește și Land Rover-ul ăla foarte cunoscut, pe care nici nu-l mai pusesem la socoteală. Spre uimirea mea, Virginia a coborît de la volan. Scoasă din cutie, era cu o clasă peste toată lumea. A îmbrățișat-o pe Angela și i-a dat cadoul. Apoi m-a văzut și a venit drept la mine. M-a sărutat pe gură, apăsat. „Prostule!” M-am uitat cu umire și admirație. Ea era bogătașa…

Anunțuri

4 gânduri despre “Vacanța amorului

  1. Îmi place super mult povestea, îmi place stilul de nu se poate și o văd fix ca un film, dar nu mă atinge cu nimic finalul. Și ce dacă Virginia e bogătașa?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s