Prințul deșertului

Bazilache are o pereche de aripi mai mari decît el. Le îndeasă de fiecare dată în ghiozdan, dar, în drum spre școală, fulgii se împrăștie, rari, plutind spre internat. Pînă și ghiozdanul e mai mare decît el, iar aripile sînt și mai și. Totul, pe lumea asta, are dimensiuni prea mari pentru Bazilache. Lumea e rea, asta știe de cînd s-a născut. Iar destinul lui e hotărît. Bazilache se strecoară fricos printre ruinurile întristate. „Io, cînd o să fiu mare…” Pe drum, în fiecare zi, la aceeași oră, la aceeași încrucișare de bulevarde pustii, numai cenușă și ruine, dă nas în nas cu Năftăneață și cu Gabone. Dintr-o dată, măreția locurilor își pierde din importanță, iar lumea recapătă proporții rezonabile. Pînă și spaima fuge, gonită de chiuiturile celor trei.

Băieții își cară ghiozdanele mari cît roata carului și oftează, îmbărbătîndu-se. „Cînd o să fim mari…” și Năftănăilă cel grăsuț își suflă de pe obraz o pană fugară care plutește în jos, dusă de vînt. Cea mai mare pacoste din lume e școala. Aceleași lecții, buchisite orbește, de ani de zile, să le intre-n cap, încît să le zică pe dinafară chiar treziți din somn, aceleași cîntece pompoase, dar lălăite, tînguioase, care le întorc stomacele pe dos, aceleași chinuri. Dirigintele Dănălache (zis Chiombu sau Ciombe) n-are nici o milă, nu face pauze și folosește nuiaua. Mamă, ce mai șuieră. Cu vină sau fără vină, așa că nu-i nici o scofală să fii cuminte. E totuna. De la directorat sosesc directive pe care numai profii au voie să le citească cu ochii lor și să le pronunțe cu buzele lor (deși pe director nu-l vede nimeni, el e atotprezent, iar cuvîntul lui de ordine e pe buzele tuturor, pînă la portari și bucătari). Să înceteze jocul cu penele! Să strîngă toate cele risipite pe drum. Pana e cel mai prețios capital! Imediat! Și, într-adevăr, imediat se pun cu bîzdoaca pe ei. E vai și-amar la școală și, astfel, tot ce învață se risipește ca un abur nefolositor. Cu toate astea, Bazilache își dă seama cu groază că acea apă-n piuă îi sună în urechi zi de zi, tot mai tare, ștergîndu-i gîndurile.

Seara se întorc agale, istoviți de atîta învățătură și neștiință. Se opresc la încrucișare și, cu voce pierită, își iau rămas bun. Își jură prietenie veșnică. Lumea e iar necuprinsă, turnurile se pierd în nori, fumegînd, scîrțîind lugubru. Rămas singur, Bazilache își descheie oftînd ghiozdanul. Scoate aripile care foșnesc voioase. Și le agață de umeri și fîlfîie așa, cîteva clipe, ridicîndu-se printre nori. Apoi, rușinat, le îndeasă la loc. Școala nesuferită e, totuși, la o aruncătură de băț, mai bine să nu-l vadă nimeni. Casa-i departe, se face deja noapte și mai e de mers. Jos, însă, pe lumea cealaltă, furtuna iscată din nisip a ridicat nisipul Saharei pînă la cer, îngropînd încă o caravană.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s