Invizibil

Copilul se credea invizibil. Invizibil ca aerul, ca văzduhul. Părinții l-au luat cu binișorul, apoi l-au snopit în bătaie. Prea îi făcea de rușine. Îl aduceau vecinii tîrîș, de urechi, de prin cămări, livezi, cuibare și grajduri, pe unde se strecura cu convingerea oarbă că nimeni nu-l poate descoperi. Deseori o ștergea din clasă, sub nasul învățătorului, care, uluit, îl lăsase, la început, să iasă nestingherit. Și unde se dusese? În cancelarie, să schimbe notele din catalog. Mamă, ce bătaie și-a luat! Toate mătușile se luaseră de gînduri, căci le ciupea de pulpe, convins că vor da vina pe purici. I-au lungit urechile!

După ciomăgeală, îi intrau mințile-n cap. Puțin. Pînă la prima tentație, cînd iar îl apucau năcăfalele cu ascunsul. Au încercat atunci să-l convingă cu logica. Toată lumea îl vedea și îl prindea. Nu era o dovadă că nu se poate? O fi, dar, pentru el, realitatea era doar un pretext. Nu s-a exprimat chiar așa, dar a spus cu gurița lui: „Nu mă vede nimeni, vi se pare doar, pentru că dați peste mine. Lumea e prea mică.” Așadar îl prindeau pentru că aveau noroc. Se loveau de el. Doar că el era cu adevărat invizibil și nu făcut din aer! Cînd avea loc ciocnirea, se ducea nevăzoșenia. Proful de religie l-a amenințat: Dumnezeu stabilise o dată pentru totdeauna că oamenii nu-s transparenți. Sînt din carne păcătoasă. Da, a răspuns, dar nici să zboare și nici să alerge mai repede ca vîtul și ca gîndul nu-s făcuți! Pe ăia din televizor poți să-i tragi de nas? Ăia-s văzuți-nevăzuți. Pas de te înțelege cu el!

Ce mai atîta vorbă, toți vecinii rîdeau de bieții părinți ca de proștii satulu! Nu era zi în care să nu-i pomenească cineva, cu gura pînă la urechi. Ce copil își mai găsiseră! Pe ei îi ferise Dumnezeu de asemenea podoabe. Chiar despre asta vorbeau cei doi Amăriuței, Paula și Victoraș, înfipți în capul patului, la televizor, pe cînd mîna bărbatului cotrobăia între copasele femeii. Ah, Victoraș prinsese momentul favorabil! Uitară, deci, de vorbă, de serial, de rîs și trecură la futut. Dar, exact cînd să fie, pe cînd bărbatul pufnea ca o pompă, iar femeia dădea ochii peste cap, ca arsă cu fierul, numai ce se auziră, lîngă pat, un sughiț și un hohot de rîs. „Cine e? Cine-i acolo?” a strigat bărbatul sărind gol-goluț dintre așternuturi, cu podoabele la vedere, zvîcnind. A urmat un moment de tăcere. Apoi podeaua a scîrțîit și cu voce copilărească a răspuns din aer: „Nu-i nimenea, nene!”

Anunțuri

Un gând despre “Invizibil

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s