Ca o prăjitură cu cremă

— Mama lu’ Bobo! Bobo e acasă?

Bobo are o casă mare. Parter și etaj. Dacă e să socotesc ce-am văzut la noi, da’ nu la subsol, ci  sus, la etaj, la madam Polihron, proprietăreasa, atunci Bobo și ai lui o întrec. Ei nici nu trebuie să închirieze. Dar asta n-are nici o importanță. Bobo e cel mai bun prieten al meu. Iar prietenia nostră nu cunoaște limite sau opreliști. De cele mai multe ori, Bobo vine să se joace în curticica noastră, pe treptele însorite care duc la subsol. Cînd am primit bărcuța cu lumînare, care naviga păcănind pîc, pîc, pîc, în lighean, Bobo și Irinel n-au plecat de la mine săptămîni de-a rîndul. Din păcate, într-o zi, suportul de metal al lumînăricii s-a topit. Bărcuța a mai plutit, e drept, dar n-a mai scos sunetul ăla magic, oricît a încercat tata s-o repare. Atunci m-am jucat mai mult pe la Bobo și Irinel. Era să uit, și Irinel are o casă numai a lui, în capul străzii, lipită de a lu’ madam Cosinschi, profesoara de franceză, da-i mai mică, n-are etaj. Acolo ne jucăm mai mult toamna, că se fac struguri la boltă și-i hăpălim.

Azi îl strig pe Bobo să vină, pentru că am primit o jucărie nouă: o mașină de circ, cu cheie, cu coș și cu o pălărie la capătul coșului. Pe pălărie pui o bilă specială, făcută dintr-un fel de vată (da’ nu e vată) și, cînd învîrtești cheia, mașina pleacă, iar bila se ridică și zboară prin aer, desupra coșului. Și merge așa, în cerc, iar bila nu cade decît cînd se desface arcul. Și, a naibii, cade exact în coșuleț. Minunăție! Numai că mama lui Bobo iese la geam și-mi zice:

— Puiule, azi Bobo nu iese, are musafiri. E Găbița la noi cu părinții. Las’ că vă jucați mîine!

Mă întorc pe călcîie și ies prin gaura de la gard care dă la noi. Sînt negru de supărare și indignare. Curticica noastră e lungă și îngustă și e împărțită în două. În față, la stradă, e un plop. În spate, un prun. Cu el am avut o mare problemă, din cauza mea nu mai e întreg. Anul trecut, madam Polihron a chemat un om să taie prunul. Fincă mă cățăram pe crengi și le luam prunele. Am promis, cu lacrimi de sînge, să nu le mai iau, ba chiar tata a zis că dă o sută de lei, numai să nu-l taie. Mama i-a zis „Ești nebun? O sută de lei?” Zadarnic. Tăietorul de copaci a ciopîrțit toate crengile care dădeau în partea noastră. Mai bine fără prun, decît cu copil în prunul lor. Și cu asta, basta. Acum, curticica e pustie, cum e și inima mea. Deși eu n-am luat niciodată prunele lor.

Singur și dezamăgit, iau mașinuța colorată și trec strada. Puțin mai la stînga, locuiesc Gelu și Luminița. Nu știu de ce, dar, cînd ajung la ei, mă ia un fel de sfîrșeală. Mă simt stingher și nesigur. Mi-e tîrșă să-l strig pe Gelu și mă uit cu jale la ferestre. Aș vrea, nu știu cum, să iasă la geam numai Luminița. Ea e fata de care m-am îndrăgostit. O iubesc pe Lumi cu toată puterea ființei mele. Cînd vine la noi, sărim de pe dulap pe divanul părinților, ca niște pui de lei. Cu ea, v-ați ascunselea e mai frumoasă. Cînd împărțim trotineta, sînt în al nouălea cer. Ea e ea mai mișto fată de pe pămînt. Subțire, brunetă, cu ochi cafenii, parcă e un băiat cu fustițe. Tunsă scurt, cu breton, julită în genunchi, cu ea m-aș juca pînă la sfîrșitul lumii și al timpului. Cînd înjură e foarte serioasă, pentru că ea știe, fără-ndoială, unde e capătul lumii. Cu ea mă trezesc în gînd și uneori îmi vine, nu știu de ce, să fug în lume aia, a ei, în pădurile sălbatice (tata le spune virgine, dar nimeni nu catadicsește să-mi spună ce înseamnă „virgine”) din Africa, să trăim printre lei. O iubesc, așa cum iubesc și leii, cu coama lor fluturînd în vînt. Pentru că, dacă dragostea există, atunci Luminița e dragostea vieții mele. Da, dar…

Mama lui Bobo îmi tăiase avîntul. Cînd a spus cuvîntul acela magic, Găbița, m-a curentat. Am simțit cum mi se urcă sîngele-n obraji. Și am simțit adierea fricii. Și rușinea. Nu mi-e foarte limpede de ce rușine, dar eu așa simt. În urmă cu o două săptămîni, fusesem la Bobo, care primise un trenuleț electric. Acolo era și verișoara lui, Gabi, o fetiță blondă, durdulie și cu dinții rari. Găbița se uita la noi cu dispreț. Ea era nițel mai mare. Mergea la școală la toamnă, în clasa întîi. Încercările lui Bobo de a-i trezi interesul pentru șine, vagoane și locomotivă, ori cuburi, arcuri sau mingi fuseseră sortite eșecului. Fata nu avea ochi decît pentru oglinda mare, care se răsucea în jurul axei sale. Își răsucea degetul prin păr și ne observa, chiar cu spatele la noi.

— Bobo, de ce nu mergi tu cu trenulețul în grădină? Venim și noi.

Și, cînd a zis „noi”, mi-a prins privirea, în oglindă. A înclinat capul și și-a îndreptat cu palma rochița cu bujori roz-cafenii. Ce să spun? Nu-mi plăcea de verișoara lui. Era o fonfăită, nu avea nimic prietenos și nici nu era de gașcă. Era o străină. În plus, nu se juca cu mingea, cu mașinuțele, cu trotineta și nici n-avea nici în clin, nici în mînecă cu noi, băieții. Ea era altfel – și se vedea foarte clar. Nici măcar nu stătea pe strada noastră, Doamna Oltea, cea mai frumoasă stradă din lume. Dar, dacă curiozitatea e principala calitate a unui explorator, eu voiam, pe viață și pe moarte, să fiu cel mai iscusit explorator, ca Emil Racoviță. Așa că am așteptat. Cînd Bobo a coborît cu cutia în curte, Gabi s-a uitat în dreapta, în stînga și și-a ridicat fustița cu colțul degetelor.

— Vrei să vezi?

Am rămas mut. Da, voiam să văd. Voiam să văd mai mult decît orice. Și-a ridicat fustița înflorată mai mult, mai sus de șold, pînă cînd am apucat să văd chiloțeii albi. Apoi, cu două degete de la cealaltă mînă, i-a coborît și i-a coborît fulgerător. „Na.”

Eram orbit, distrus, fermecat. În clipa aia am descoperit că fetițele aveau ce nu aveau, că nu aveau nimic acolo jos, că văzusem ceva de neînțeles, un fel de două cireșe albicioase, presate una-ntr-alta, între picioarele ei. Dar nu putea fi adevărat, fusese prea repede, sigur visasem. Și rămăsesem cu gura căscată. „Acum tu.” Acum eu – ce? Nu înțelegeam. „Îmi arăți? Vreau să văd dacă tu ai puță!” Nu, eu nu cred că am puță. Cred că tata are. Unchiul Aurel are una babană. Sau bunicul, cînd se plimbă prin curtea largă de la Cataloi, pare să aibă. Cred că la noi, băieții, se cheamă, deocamdată, cuc sau mosorel. Însă fata avea ceva special în voce, poruncă, ordin, îndemn, rugăminte. Iar eu învățasem că cucul nu-l arăți nimănui, e rușine. Dar aici era la schimb, era altceva. Așa că mi-am dat pantalonii scurți, apoi chiloții. Spre marea mea uimire, împletită cu o groază adîncă, chestia de făcut pipi se sumețea în sus, indicînd-o pe fată. Bulversat, mi-am tras bulendrele cu viteza fulgerului. De jos, s-a auzit vocea lui Bobo:

— Gata, am pus șinele, da’ n-am curent!

Am coborît cu alte, alte gînduri, deși nu cred că erau gînduri. Dintr-o data, între noi era ceva cald, ascuns. Știam că nu voi putea spune asta nimănui.

Cîteva zile mai tîrziu, am revăzut-o pe Găbița. De data asta, ea l-a trimis pe Bobo după dropsurile alea transparente și cu un miez ca un caleidoscop. Alimentara era hăt, departe, dincolo de depoul de tramvaie, dincolo de cinematograf. Imediat, fără nici o ezitare, rochița albă, de data asta cu cerculețe albastre, a coborît. Ne priveam în ochi ca doi bandiți care pun la cale o crimă. Casa trosnea, pustie. În cîteva clipe, am fost goi, goluți. M-am uitat cu atenție și am simțit ceva gîlgîitor, care semăna cu o prăjitură cu cremă sau o înghețată pe băț, sau cu cea mai frumoasă jucărie inventată vreodată, cum e mașinuța asta a mea, combinată cu o pisică și cu o trotinetă lucioasă – dar era altfel, parcă venea dinăuntru. Totodată, nu mă puteam împiedica să mă mir și să mă îngrozesc, mosorelul meu se sumețise iar și arăta nordul, da’ exact către spațiul dolofan și absent dintre picioarele ei.

— Îți place?

— Da’ ție îți place?

Nici unul din noi nu voia să spună. Mie-mi plăcea, dar era foarte ciudat, mă gîdila ceva, undeva pe dinăuntru. Îmi plăcea din mine, cum nu mai simțisem, da’ nu puteam spune exact de unde, din șirea spinării? din plămîni? dintre picioare? Mă gîdila de muream pînă și-n creștetul capului. Eram cu respirația tăiată. Am atins-o acolo, cu vîrful degetelor. Era adevărat ce văzusem? Era. M-a atins la fel și s-a minunnat și ea. Știam că mai era ceva de făcut, ca să fie și mai bine! Pentru că era foarte, foarte bine și foarte cald. Ne-am întins unul lîngă altul pe canapeaua deșelată și, cu o grijă tremurătoare, mi-am băgat chestia mea în chestia ei. Era și mai și. Era îngrozitor de plăcut. Ne-am uitat la ceas. Cît urma să țină acest fel de plăcere nemaivăzută? Ne-am mai uitat uitat o dată la ceas, secundarul se rotea încet, grijuliu și am hotărît amîndoi că cinci minute era mai mult decît infinitul. Am stat așa, privind la ceas, la secundar, respirînd agitat și fără să facem nici o mișcare, nemișcați, eu, deasupra, și ea, dedesubt. Gîfîiam, dar îmi și țineam respirația. Și eram cu urechile ciulite. Știam (de unde?) că, deși e atît de frumos, e foarte rău, e interzis. Atît am stat atunci, cinci minute. Apoi am ieșit unul dintr-altul, ne-am îmbrăcat în tăcere, iar cînd Bobo s-a întors cu dropsurile, eram foarte cuminți. Totul bîzîia în mine și chiar m-am mirat că dropsurile nu mai au gustul ăla minunat. Eram cu gîndul încă vîrît bine în verișoara lui și mă uitam la ceas și îmi vuiau urechile și binele nu voia să-mi iasă din minte.

De fiecare dată cînd scăpasem singuri, eu și Găbița repetasem schema, lungind timpul, puțin cîte puțin. Ajunsesem ultima dată la un sfert de oră. Ultima dată, alaltăieri, pe mutește, nemișcat, am sărutat-o. Aveam un secret și ne înțelegeam din ochi. Ei, și-acum, mama lui Bobo nu mă mai lasă acolo. Dar principala mea problemă e că aș vrea să-i arăt, cumva, Luminiței cum se face. Nimeni altcineva de pe strada noastră nu știe ce și cum. Numai că, la ei, la Luminița și la Gelu, e întotdeauna cineva acasă, că stau patru într-o cameră. Aș vrea s-o chem la noi, în subsolul nostru e loc berechet, că ai mei sînt la școală. O să sărim de pe divan, o să ne rostogolim cumva și poate am să-i ating buzele și am s-o întreb dacă nu vrea să vadă… Luminița iese la geam.

— Nu vii la mine? Să sărim?

— Ba da, da’ vine și Gelu. E mai frumos în trei.

Mă bucur atît de tare, mă întristez, dar, pentru că am și mașinuța cu bilă la mine, uit de planul îndrăzneț. Las’ că o să-i arăt eu într-o zi. O pornim tustrei spre casa noastră. Și tocmai atunci ies pe poartă Găbița și părinții ei. Mă fac că n-o văd, dar ea se uită lung la mine, la Luminița și la Gelu. Își duce mîna la gură și-mi aruncă o bezea. Ce să mai spun? M-am făcut roșu ca racul. Iubirea vieții mele s-a uitat la mine, la Găbița și a decis că nu mai merge. Gelu a protestat. La ai lor era imposibil să sari de pe dulap. Iar eu, chiar dacă aveam să dorm o dată, cîndva, în patul Luminiței, am știut dintr-o dată că plăcerile se plătesc.

Anunțuri

2 gânduri despre “Ca o prăjitură cu cremă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s